Acest site foloseşte cookies. Prin navigarea pe acest site, vă exprimaţi acordul asupra folosirii acestora. Detalii

Singurătatea este o "boală" sau un destin al unor oameni?

întrebare pusă de MONICA pe 16 octombrie 2014

Singurătatea, în opinia mea, nu este nici un destin, nici o boală, este o stare de fapt. Ea nu e problematică în sine, decât dacă în această situaţie de viaţă o persoană nu primeşte îngrijirile necesare unui trai decent, sau când aceasta este resimţită la nivel psihologic ca un eşec sau o neîmplinire.

răspuns dat de Silvia Velea pe 31 decembrie 2014

Comentarii personale
MONICA a spus pe 5 ianuarie 2015	Faceam referire la un articol scris de lector univ.Diana Campan in care se exprima astfel:" singuratatea defineste un privilegiu al celor suficienti de profunzi pentru a intelege că miezul său omul si-l poate descoperi numai printr-o oglindire de sine, fara mediatori,in ochiul divin stramutat in suflet.Singuratatea ramane apoi o forma de protectie, de limpezire... gandim singuratatea ca boala, singuratatea ca lene filosofica sau preaplin ontologic, singuratatea ca instrainare data sau voita, singuratatea in mijlocul multimii sau pur si simplu singuratatea interiorizata".
Silvia Velea a spus pe 9 ianuarie 2015	Aşa este, omul îşi poate descoperi fiinţa, esenţa divină, fără mediatori, pur şi simplu întorcându-şi privirea spre sine, spre ochiul lui Dumnezeu care-i zâmbeşte din adâncul sufletului. E suficient să devină conştient de prezenţa Sa intrinsecă, ca să se poată cunoaşte pe sine cu adevărat. Dar în acel moment, singurătatea ia sfârşit, se realizează comuniunea cu tot ce înseamnă suflarea lui Dumnezeu. (Cărţile se scriu în singurătate, dar împotriva ei, spunea parcă Paler). E o limpezire extraordinară, fiindcă realmente începi să simţi cum cresc, se unesc şi se întind în infinit rădăcinile tale cu toate rădăcinile vieţii. Nu mai eşti în iluzia singurătăţii, nu mai ai nevoie de falsa ei protecţie; aşa cum nici Dumnezeu nu se regăseşte pe Sine în singurătate, ci prin noi, nici noi nu ne putem regăsi în singurătate, ci prin ceilalţi, percepuţi ca ceea ce sunt: esenţă divină.

Comentarii personale

MONICA a spus pe 5 ianuarie 2015

Faceam referire la un articol scris de lector univ.Diana Campan in care se exprima astfel:" singuratatea defineste un privilegiu al celor suficienti de profunzi pentru a intelege că miezul său omul si-l poate descoperi numai printr-o oglindire de sine, fara mediatori,in ochiul divin stramutat in suflet.Singuratatea ramane apoi o forma de protectie, de limpezire... gandim singuratatea ca boala, singuratatea ca lene filosofica sau preaplin ontologic, singuratatea ca instrainare data sau voita, singuratatea in mijlocul multimii sau pur si simplu singuratatea interiorizata".

Silvia Velea a spus pe 9 ianuarie 2015

Aşa este, omul îşi poate descoperi fiinţa, esenţa divină, fără mediatori, pur şi simplu întorcându-şi privirea spre sine, spre ochiul lui Dumnezeu care-i zâmbeşte din adâncul sufletului. E suficient să devină conştient de prezenţa Sa intrinsecă, ca să se poată cunoaşte pe sine cu adevărat. Dar în acel moment, singurătatea ia sfârşit, se realizează comuniunea cu tot ce înseamnă suflarea lui Dumnezeu. (Cărţile se scriu în singurătate, dar împotriva ei, spunea parcă Paler). E o limpezire extraordinară, fiindcă realmente începi să simţi cum cresc, se unesc şi se întind în infinit rădăcinile tale cu toate rădăcinile vieţii. Nu mai eşti în iluzia singurătăţii, nu mai ai nevoie de falsa ei protecţie; aşa cum nici Dumnezeu nu se regăseşte pe Sine în singurătate, ci prin noi, nici noi nu ne putem regăsi în singurătate, ci prin ceilalţi, percepuţi ca ceea ce sunt: esenţă divină.