Persuasiunea ucide?

Persuasiunea şi manipularea sunt două instrumente ale comunicării întâlnite în fiecare zi.

Aşa cum un bisturiu este folosit de un doctor pentru a vindeca pacienţi poate fi folosit şi de o persoană malefică pentru a pune capăt unei vieţi. Procesul de comunicare este considerat un instrument care poate fi folosit cu intenţii bune, prin persuasiune, dar şi cu intenţii negative, prin manipulare.

Psihologul Angela Dailey în cartea „Persuasiunea arta de a obţine ceea ce vrei” vorbeşte atât de manipulare pozitivă cât şi negativă. „Manipularea, indiferent că este de natură pozitivă sau negativă, este caracterizată de scopul celui care manipulează. "

Manipularea este definită ca acţiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea corectă şi profundă a situaţiei, ci la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la palierele emoţionale non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia”, după cum afirmă Irina Stanciugelu, în cartea, Măştile comunicării. Manipularea apare însă de multe ori când există o lipsă de experienţă, de informare, de idee, de realitate a persoanei care este supusă procesului.

Persuasiunea presupune un comportament dezirabil atât din partea emiţătorului cât şi a receptorului spre deosebire de manipulare unde emiţătorul are un comportament indezirabil interesându-l doar câştigurile proprii.

Orice interacţiune reprezintă un proces de persuasiune sau manipulare, citez cuvintele omului de ştiinţă italian, Leonardo Da Vinci: „Omul comun priveşte fără să vadă, ascultă fără să audă…atinge fără să simtă…se mişcă fără a fi conştient de corpul sau… si vorbeşte fără să gândească”.

Prezenţa celor două procese ale comunicării este omniprezentă, dar poate fi delimitată prin cunoaştere, dacă gradul de informare al receptorului este mai mare decât al emiţătorului.