Este gelozia, până la un punct, bună sau este în totalitate un sentiment nociv?

Îți răspunde un om practic: niciun sentiment nu este întru totul nociv, nici chiar ura. Depinde spre ce obiect și în ce context se îndreaptă acel subiect. Deși nu sunt un om religios, îți pot spune că inclusiv divinitatea creștinilor se declară, în anumite contexte, „geloasă”, iubește „cu gelozie”.

A... păi dacă e vorba de Dumnezeu, atunci nu mai vorbim așa, că ... că ce?! Adică Dumnezeu nu greșește fiind gelos (și nici orice ar face), dar omul, da. Eu am trăit gelozia (copiii parcă toți trec, măcar într-o circumstanță a vieții lor, acasă, la școală, undeva, mă rog, într-un cerc, prin experiența geloziei, nu?) și copil fiind, și la maturitate: nu mă caracterizează sentimentul, dar am avut de-a face cu el.

Și NU, nu regret deloc atunci când gelozia m-a mânat să dau ce e mai bun (când e vorba de a fi gelos înspre bine), iar altă dată m-a ajutat să mă separ de compania care îmi făcea doar rău, deși nu avea asta în intenție, dar de care eram prea tare legat... recunosc, eram gelos pe anumite calități și pe „noroc” (invidios, ori oricum vreți), dar nu în ideea că m-aș fi putut vreodată bucura de răul altuia! Absolut niciodată nu am dorit răul cuiva la maturitate.

M-aș simți chiar insultat să îmi spună cineva că, dincolo de gelozie, am trăit și sentimente de răzbunare sau pică. Pentru mine, în final, gelozia a fost bună: m-a ajutat să ies dintr-o situație pe care și așa nu aș fi putut-o repara și nu cred că ar fi corect față de mine să o fac. Nu am ales eu să fiu gelos. Am fost, pur și simplu. Nu simt nimic înjositor sau înălțător în asta.