Este gelozia, până la un punct, bună sau este în totalitate un sentiment nociv?

Fetelor, evitaţi-i pe geloşi: gelozia este o boală netratabilă, jumătate din crimele lumii sunt înfăptuite de geloşi. Cel ce iubeşte cu adevărat, nu atinge o fată cu o floare, dar-mite să mai atenteze la viaţa ei !

Gelosul este tot om, dar ‘‘preistoric’’, el este omul ‘‘fiară’’, la el creierul este sub-dezvoltat, plin de particule de mucegai sau mai bine spus, atrofiat, de el trebuie să se ocupe Psihiatria. Gelosul nu ştie ce este iubirea, el este omul cavernelor, compară partenera cu un obiect, cu o cărămidă de pus în zid ca pe ‘‘Ana lui Manole’’, un gelos nu-şi doreşte o iubită, el vrea pur şi simplu o ‘‘păsărică’’ numai bună de ţinut în colivie sau în peşteră (am mai scris despre aşa ceva). În genere adolescentele, şi nu numai, aleargă după geloşi, ele confundă gelozia cu iubirea, nu ştiu ce le aşteaptă, ce riscuri îşi asumă...!

De asemeni, ocoliţii pe viciaţi: drogati, alcoolişti, barbugii, fumători. Am enumerat numai câteva dintre vicii, ca să nu vă plictisesc, chiar de ar fi să vă îndrăgostiţi de un asemenea specimen, iubiţil, dar în tăcere, fără declaraţii. Nu vă lăsaţi atrase în capcană, că ve-ţi rămâne traumatizate pentru toată viaţa.

Mai e şi un proverb : ‘‘Decât să iubeşti un beţiv, mai bine iubeşti un câine. ’’ Ce este mai grav că, toate relele se vor răsfrânge asupra copiilor care se nasc din asemenea legături bolnăvicioase. Dintr-o asemenea legătură m-am născut şi eu, este trist şi dureros de adevărat, credeţi-mă...!

Gelozia este o emoţie negativă, dar poate fi într-o măsură firească în situaţia în care persoana iubită într-adevăr te-a înşelat, că într-o relaţie nu faci totuşi orice vrei. Dar dacă omului îi stă în fire să fie gelos fără motive întemeiate, deja nu e bine. Chiar când e gelos pentru că persoana l-a înşelat, rămâne o emoţie negativă, şi mai bine ar fi dacă n-ar fi gelozie nici în această situaţie, doar că în acest caz are circumstanţe atenuante, pentru că este o greşeală răspuns la greşeala celuilalt.

Există două categorii mari de oameni: cei geloşi şi cei care nu recunosc faptul că sunt geloşi. O a treia categorie aparţine fericitelor excepţii; sunt fiinţele atât de speciale, încât se ridică mult deasupra zonei de acces cotidian, fiinţele rare, îmbăiate permanent în iubire divină, pentru care gelozie a devenit un cuvânt inactiv.

Cum se prepară o asemenea licoare letală? Teoretic, nimeni nu ştie formula. Practic însă, mulţi dintre noi suntem experţi în fabricarea sa: o puternică dorinţă sexuală ascunsă în spatele iubirii, o doză impresionantă de posesivitate, eterna comparaţie între tine şi celălalt şi ignoranţă cât cuprinde. Din această combinaţie lipseşte sinceritatea. Atenţie! Oricât de mică ar fi, doza ingerată are efect devastator pentru orice relaţie de cuplu şi în general pentru orice om.

Gelozia pe care o experimentezi nu are nimic de a face cu iubirea, ci cu nesiguranţa, slăbiciunea, dependenţa, ataşamentul înţelegând aceasta ai şansa să transformi otrava în nectar.
Oricum ai privi gelozia, nu poţi observa decât un singur lucru: cât este de hidoasă. De fiecare dată când sufletul cuiva este atins de acestă boală, cel în cauză suportă o adevărată operaţie... in-estetică: ochii îşi pierd căldura, strălucirea, iar liniile armonioase ale feţei se frâng în expresii chinuite.

Există două unghiuri din care poţi aborda problema. În prima categorie intră etica, psihologia şi ştiinţa. Dar ele privesc, analizează şi înţeleg gelozia într-un mod fragmentat, divizat şi într-o mare măsură eronat. De aceea şi tentativele de a o trata eşuează întotdeauna.

Cel de-al doilea unghi din care putem privi problema este cel spiritual. Complet diferit de tot ceea ce am amintit mai devreme, deoarece presupune o abordare totală, o viziune unificatoare. Gelozia nu este nici bună, nici rea, nici patologică şi nici imorală; de aceea nu va fi nici catalogată şi nici interpretată.

Necunoaşterea de sine, necunoaşterea adevăratei iubiri divine, conduc la asemenea distorsiuni comportamentale, care nu vor fi înţelese şi transcense până când fiinţa umană nu păşeşte pe drumul căutării interioare.

Gelozia, nu poate respira acelaşi aer cu iubirea. Ori una, ori alta. De aceea e mai simplu să mergi pe calea luminii. De fiecare dată când simţi că iubeşti, scufundă-te în acest sentiment divin. Permite-i să pătrundă în fiecare por al fiinţei tale, să te purifice şi să te înalţe deopotrivă.

Nici până la un punct, nici de la un punct încolo gelozia nu este bună. Gelozia este o boală a sufletului. Ştii sigur că iubeşti atunci când respecţi deplin libertatea celuilalt de a se experimenta pe sine aşa cum doreşte. Ai încredere nu neapărat că alegerile sale sunt bune, ai încredere că şi cu el este Dumnezeu, aşa cum este şi cu tine. Poţi să rămâi lângă el, dacă nu te simţi stânjenită în vreun fel, sau poţi să pleci. Prea puţin contează acţiunea în sine. Ceea ce contează este să rămâi în iubire sau să pleci în iubire. Oamenii nu sunt legaţi cu adevărat prin nimic decât prin spiritul lor, care este iubire.

Îți răspunde un om practic: niciun sentiment nu este întru totul nociv, nici chiar ura. Depinde spre ce obiect și în ce context se îndreaptă acel subiect. Deși nu sunt un om religios, îți pot spune că inclusiv divinitatea creștinilor se declară, în anumite contexte, „geloasă”, iubește „cu gelozie”.

A... păi dacă e vorba de Dumnezeu, atunci nu mai vorbim așa, că ... că ce?! Adică Dumnezeu nu greșește fiind gelos (și nici orice ar face), dar omul, da. Eu am trăit gelozia (copiii parcă toți trec, măcar într-o circumstanță a vieții lor, acasă, la școală, undeva, mă rog, într-un cerc, prin experiența geloziei, nu?) și copil fiind, și la maturitate: nu mă caracterizează sentimentul, dar am avut de-a face cu el.

Și NU, nu regret deloc atunci când gelozia m-a mânat să dau ce e mai bun (când e vorba de a fi gelos înspre bine), iar altă dată m-a ajutat să mă separ de compania care îmi făcea doar rău, deși nu avea asta în intenție, dar de care eram prea tare legat... recunosc, eram gelos pe anumite calități și pe „noroc” (invidios, ori oricum vreți), dar nu în ideea că m-aș fi putut vreodată bucura de răul altuia! Absolut niciodată nu am dorit răul cuiva la maturitate.

M-aș simți chiar insultat să îmi spună cineva că, dincolo de gelozie, am trăit și sentimente de răzbunare sau pică. Pentru mine, în final, gelozia a fost bună: m-a ajutat să ies dintr-o situație pe care și așa nu aș fi putut-o repara și nu cred că ar fi corect față de mine să o fac. Nu am ales eu să fiu gelos. Am fost, pur și simplu. Nu simt nimic înjositor sau înălțător în asta.

Gelozia are un temei clar!!! TRĂDAREA de către PARTENER, chiar și cu cel mai mic semn de apreciere sentimentală către o altă persoană, un zâmbet sau o pupătură pe obraz de exemplu, până la trădarea supremă! Doar că, întrucât este ca urmare a unei mici (mari) încercări de ispitire necurată, au apărut și apărările "micului/micuței vinovat/vinovate"! Nu vezi maică, e dus/e dusă. Nu s-a întâmplat nimic, visează, dă-l ăluia de descreierat/descreierată etc., textele („răspunsurile”) de mai sus fiind mărturie!!

Când se întoarce acasă după consumarea actului trădării, parcă din senin, partenerul/a este cuprins/ă de un acces de furie aparent fără motiv cu episoade paroxistice, ce determină luările de poziție, de obicei ale mamelor sau familiei împricinatului/ei!!