Crezi că în cazuri speciale, săvârşirea de infracţiuni, precum furtul, pot fi achitate pentru că persoana respectivă este disperată din punct de vedere material?

NU. Mai presus de legile omeneşti sunt cele divine.

În timp ce aproape toate religiile lumii susţin că vor să ierte păcătosul, nu să-l ucidă şi că mila şi iertarea sunt la loc de cinste, legile prezentate în cărţile sfinte spun o poveste complet diferită. Pentru fiecare religie există o listă destul de mare cu păcate considerate de neiertat.

Biblia este cât se poate de categorică şi clară în privinţa furtului, lucru ce reiese din porunca a opta a Decalogului: Exodul 20, 15. Dumnezeu a poruncit : “Să nu furi! ” Punct şi fără comentarii! Pentru că în poruncă nu există nicio explicaţie, ea are o aplicabilitate maximă, acoperind întregul spectru al necinstei umane. Porunca a opta condamnă furtul din avutul privat sau public, furtul premeditat sau ocazional, cel calificat sau cel accidental, furtul prin comitere, dar şi pe cel prin omitere. Oricare ar fi forma în care se manifestă, furtul nu are nicio scuză în faţa lui Dumnezeu, Dătătorul Legii morale.

Dumnezeu garantează resurse pentru cel neprihănit şi urmaşii săi nu îşi vor cerşi pâinea. Domnul Isus Cristos spunea: "Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici pentru trupul vostru gândindu-vă cu ce vă veţi îmbăca... Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra". Evanghelia după Matei 6:25,33

Practic ducând o viaţă responsabilă nu cheltui pentru lucruri nefolositoare: băutură, ţigări, jocuri de noroc etc iar Dumnezeu Înşuşi garantează binecuvântarea puţinului pe care îl ai. Deasemenea Biblia ne învaţă să fim harnici să lucrăm cu mâinele noastre pentru a fi capabili să-i ajutăm pe cei în nevoie.

În afara propriului trup şi a facultăţilor mentale omul nu posedă nimic. Evoluţia personală şi căutarea libertăţii interioare ar trebui să aibă corolar stăpânirea poftelor care îl împing pe om să-şi însuşească ceea ce nu-i aparţine.

NUMAI ÎN CAZURI ABSOLUT DISPERATE ȘI ȘTIUTE CA ATARE. Altfel, pedeapsa, ori cât de mică, ar trebui aplicată pentru a feri persoana respectivă de o eventuală repetare a faptei și pe cel furat l-ar liniști psihic știind că, ori ce faptă negativă este pedepsită, deci el va fi măcar ferit de un eventual hoț, același ce va beneficia și profita de lipsa pedepsei!

Dar ar trebui de asemenea ca acela ce este „furat” să aibă permisiunea de a-și spune părerea în cazul său, de a fi evaluată și chiar aplicată iertarea sau penalizarea, căci știe cel mai bine prin ce a trecut și deci cum trebuie procedat în cazul inculpatului (sub control polițienesc sau psihologic)!

Dacă a furat şi-i condamnat, şi peste toate astea mai este şi disperat din punct de vedere material, bineînţeles că trebuie eliberat. Mai sunt atâtea buzunare de golit! Şi fiindcă are experienţă, poate candidează pentru un loc în parlament. Să mai înveţe şi pe alţii!

Întrebaţi un parlamentar. Deoarece sunt disperaţi din punct de vedere material în a-şi achita datoria cu care şi-au cumpărat locul în parlament, trebuie să fure. Nu sunt de acord cu achitarea judecătorească, dar cu celălalt sens al cuvântului, da.