Răspunsuri despre filozofie / pagina 7

Viaţa

Libertatea este o stare de fapt care defineşte o persoană sau nu, libertatea este modul în care o persoană se raportează la el, la ceilalţi, la societate ... este premisa prin care oferă şi aşteaptă, este lupta cu sine şi autocunoaşterea de sine, acceptarea identităţii sale şi a nevoilor fără de care nu se poate bucura de viaţă, libertatea nu poate fi decât o realitate prezentă, dezideratul ideii de libertate poate fi mult, dar nu înţelegere, asumare şi trăire .... Idealul atingerii libertăţii este doar o ipoteză incertă a modului în care vei fi şi te vei comporta, binele nu poate fi simţit în viitor, el este sau nu este trăit .... libertatea abstractă nu generează neapărat binele omului, ea trebuie asumată cu bune şi rele, cu preţul pe care trebuie să îl plăteşti, alegerea conştientă şi asumată a modului în care vrei să trăieşti ... Starea de libertate este o luptă permanentă cu măsură dintre interesul şi vrerea ta şi libertatea celorlalţi, este implicarea permanentă în tot ce te înconjoară pentru a-ţi conserva dreptul de a te bucura de viaţă după bunul plac fără a încălca acelaşi drept celorlalţi ... Libertatea ca stare de spirit se învaţă, se asumă şi se exercita individual şi în mod permanent .... Societatea în care indivizii sunt majoritari liberi poate fi o societate liberă, altfel .....

Da.

Ce nu există la un computer, un citat din cartea mea: Sunt o groază de lucruri acolo care dictează comportamentul, şi avem un gen de comportament dimineaţa şi altele seara, care se contrazic între ele. Pentru că sunt o groază de module şi mici circuite care deviază, există discuţii permanente între diversele facţiuni din creierul nostru, fiecare luptând să preia controlul unicului canal de ieşire al comportamentului. Datorită acestor mulţimi interne, creaturile biologice pot fi în conflict cu ele însele, creierul poate să aibă două minţi cu păreri diferite şi uneori chiar mai multe minţi.

În pravila bisericească ortodoxă se spune că “superstiţia este o credinţă de prisos (falsă), prin care Dumnezeu este defăimat. Superstiţiile sunt moştenite de la strămoşii păgâni şi s-au păstrat în popor de cei neştiutori. Cine crede în ele săvârşeşte un păcat, căci prin ele se falsifică adevărul dumnezeiesc şi se canonisesc ca şi vrăjitoria”. Preoţii ortodocşi au atras atenţia, în nenumărate rânduri, că este interzisă credinţa în superstiţii. Şi totuşi, aproape că nu există român care să nu aibă cel puţin o superstiţie, indiferent cât de credincios ar fi. Acest lucru este, până la urmă, un paradox. Când „frica de Dumnezeu” se transformă în „frică de superstiţii”, acestea ajung să fie ridicate la rang de religie. [Tot textul...]

Afirmaţia aparţine lui Nae Ionescu în Curs de metafizică. Explicaţia pe care acesta o dă este următoarea: filosofia este un act de viaţă, un act de trăire; propriu-zis a filosofa înseamnă a reduce realitatea sensibilă la necesităţile personalităţii tale, aşa cum este ea închegată, bine sau rău; aceasta înseamnă filosofia – a deforma realitatea sensibilă şi a încerca să o pui de acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos. Fiecare mare personalitate gânditoare are un anumit fel de orientare în faţa existenţei – atât şi nimic mai mult – dar, din această orientare, sau iese o lume subiectivă prin excelenţă, sau această orientare este caracteristică şi definitorie pentru întreg sistemul în care se valorifică existenţa.

Întrebaţi un parlamentar. Deoarece sunt disperaţi din punct de vedere material în a-şi achita datoria cu care şi-au cumpărat locul în parlament, trebuie să fure. Nu sunt de acord cu achitarea judecătorească, dar cu celălalt sens al cuvântului, da.

Nicio afirmaţie nu este absolut adevărată. Această afirmaţie este absolut adevărată.

NU. Mai presus de legile omeneşti sunt cele divine. [Tot textul...]

Scolastica defineşte gândirea bisericii catolice din evul mediu. Filosofia acestei epoci a stat sub influenţa lui Aristotel. Literatura acestei gândiri a încercat să pună filosofia în slujba teologiei pentru a îndreptăţi dogmele teologice prin filosofie. Dictonul scolasticii era: filosofia este slujnica teologiei. Gândirea lor se sprijinea pe fundamentul antic: filosofia greacă, Biblia şi scrierile părinţilor bisericeşti. Contribuţia scolaştilor consta în a pune acestea într-un sistem logic. Cercetarea credinţei ar fost pentru ei căutarea unei formulări logice. [Tot textul...]