Ce îi determină pe atei să nu creadă în Dumnezeu?

Adesea m-a mirat reacţia aşa-zişilor atei. Ea e plină de ură, de frică... De ce ar urî ceva ce nu există? De ce s-ar teme de ceva sau Cineva care nu există?

Dispreţul provine din sentimentul de superioritate! Asta pot să înţeleg! (Ceilalţi par nişte copii nătângi! Sau nişte bolnavi incurabili!) (Prin dispreţ se apără!) Dar frica? Dar ura?

Negarea are, poate, rădăcini adânci în frica de necunoscut. Angoasa nelămurită, adâncă, se întoarce ca o fiară străină...necunoscută, fără chip.

Căutarea eşuează înainte de începe. (Dacă nu-l pot cunoaşte în mod nemijlocit, înseamnă că sunt părăsit de acest Tată! Unde e? De ce nu e cu mine? Întrebările acestea sunt mai mult stări tulburătoare...) Ratarea nu mai este trăită ca pierdere ci ca absenţă, ca părăsire, ca abandon care naşte ura. Se simt ca şi cum ar fi abandonaţi, părăsiţi de Dumnezeu, nedreptăţiţi...

Şi omul se transformă într-un ...rebel fără cauză (un mare nemulţumit) care găseşte un fel de echilibru precar (o cauză) în această aşa-zisă orientare... ateism. O angoasă de abandon transformată în ură contra unui Tată de care se consideră (intim, adânc) părăsiţi (dezamăgiţi, etc.)...