Cum priveşte recunoştinţa un om inteligent? Dar prostul?

"Recunoştinţa este memoria inimii." (Balzac)

"Recunoştinţa este o virtute a sufletelor nobile." (Esop)

"Recunoştinţa este latura divină a caracterului uman." (Valeria Mahok)

"Le sunt recunoscător acelora care m-au refuzat în viaţă. Datorită lor am reuşit pe cont propriu." (A. Einstein)

"A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit, a-I mulţumi însă când este furtună, atunci se vede adevărata recunoştinţă." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

"Unii oameni bombănesc mereu pentru că trandafirii au spini, eu sunt recunoscător că spinii au trandafiri." (Alphonse Karr)

"Printre lucrurile pe care le poţi dărui şi totuşi păstra se numără cuvântul tău, un surâs şi o inimă recunoscătoare." (Zig Ziglar)

Am menţionat câteva moduri de a privi recunoştinţa.

Recunoştinţa este un răspuns al unei inimi iubitoare, mulţumitoare; pentru prost recunoştinţa este un lucru nepotrivit, nefolositor, inutil, căci de multe ori prostia este însoţită de mândrie.

Un om inteligent priveşte recunoştinţa ca pe o obligaţie pe care la rândul său trebuie să o întoarcă la un anumit moment dat.

Prostul o priveşte ca pe o pomană pe baza căreia supravieţuieşte precum un parazit.