Care sunt criteriile care definesc realitatea?

Criterii de definire a realităţii

Realitate – fapt care există, stare de fapt, adevăr. Tot ceea ce există.

Criteriul existenţei
Care ar fi criteriile de definire? Dacă definim realitatea ca totalitate de lucruri existente vom avea dificultăţi datorate necesităţii de a preciza starea de existenţă. Vom spune deci că avem criteriul existenţei pentru definirea realităţii. Obiectele ar fi sau reale sau ne-reale funcţie de existenţa versus inexistenţa lor. Totuşi a spune ce este şi ce nu este existenţa preocupă pe filosofi şi pe logicieni cam de mii de ani.
(...)

Criteriul referinţei (complică şi mai mult lucrurile)
În cartea sa intitulată sugestiv “Ce nu e existenţa” Adrian Miroiu (logician) conchide la final: „dacă trebuie să deosebim între împrejurarea că reuşim să referim şi împrejurarea că entitatea la care vrem să referim şi există, totuşi... îmi pare că ne stă... în putinţă să creăm o punte între cele două tărâmuri... Cred... că am putea să ne sprijinim cu încredere pe... cea care e construită cu ajutorul postulatului anselmian:
(PA) Anumite entităţi sunt astfel încât putinţa de a referi la ele e o condiţie atât necesară cât şi suficientă a existenţei lor.”

În cartea sa el argumentează plauzabilitatea acestui postulat. Mai mult, autorul chiar crede că putem produce exemple efective de entităţi anselmiene. Autorul precizează (citând şi din alte lucrări ale sale): “am încercat să arăt cum, în concepţia lui Marx, banii sunt o astfel de entitate; cum lumea actuală, singură între lumile posibile, satisfice proprietatea anselmiană; cum Iisus Hristos e, paradigmatic, o entitate anselmiană; cum planta originară a lui Goethe nu poate fi altfel înţeleasă.”

Deci,să reţinem, (căci vom avea nevoie de asta în ceea ce urmează!):
Putinţa de a referi la lumea noastră, singura în care trăim, singura între lumile posibile, ar fi, conform acestui postulat anselmian, o condiţie atât necesară cât şi suficientă a existenţei ei şi… deci… a realităţii ei!

Criteriul obiectivităţii versus criteriul subiectivităţii

Criteriul constanţei
Acest criteriu exclude subiectul şi voinţa acestuia, deşi el este dotat cu liber arbitru; vom putea defini realitatea după criteriul constanţei, rezistenţei la dispariţie,la negarea prin exercitarea liberului arbitru uman; realitatea se opune, rezistă la dispariţie chiar dacă nu mai crezi în ea, chiar dacă nu o mai vrei sau te opui (sau fugi, evadezi în fantasmă)! Sau chiar dacă vrei un lucru, el poate să nu existe numai pentru că îl vrei. Dar un coşmar prin care am trecut şe încăpăţânează să existe chiar dacă nu credem în el şi totuşi aici este exclusă, de exemplu, piaţa bursieră pentru că este o lume fără oameni, fără războaie, bursă, limbi, crize financiare, fără dorinţe umane, fără intenţiile noastre, fără artă, sentimente şi chiar fără valori.

La rigoare, pentru mai multă precizie, putem pune aceste criterii - aflate la extreme - să polemizeze.

Criteriul apartenenţei la baza existenţei, la fundamentele existenţei (despre care aflăm din teorii ştiinţifice)
(Aici vom mai putea face unele precizări.) Putem să ne referim la realitate ca la tot ceea ce percepem cu simţurile (criteriul subiectivităţii) ignorând baza ascunsă, neperceptibilă a realităţii, fundamentul însuşi, fundaţia neperceptibilă, particule elementare etc. Pe de altă parte, folosind criteriul obiectiv, vom exclude din definiţie tot ceea ce este subiectiv, dat prin simţuri. Şi, deci, după ce am dispărut noi, oamenii, vor dispărea şi munţii, apele, mările, plajele, soarele, luna, stelele strălucitoare în noapte şi va rămâne ca fiind real doar fundamentul nevăzut al tuturor acestor lucruri. (Iată o realitate depersonalizată şi derealizată, un obiect fără subiectul care îl percepe.) Acest criteriu al obiectivităţii fundamentelor realităţii, care ţine cont de dependenţele multiple, dar păstrează doar fundaţia care stă la baza acestor dependenţe multiple, baza lanţului de dependenţe..., acest criteriu ar putea intra şi el în disoluţie deoarece, astăzi, aceste baze, acest fundament este contestat în sensul că, oricât de mici ar fi particulele, de fundamentale, ele nu se pot defini ca atare, ci numai în interdependenţe şi corelaţii multiple (teoria bootstrap-ului).

Cum spunea şi Dumitru Cristea în definirea realiţăţii sociale, “În linii generale, problema poate fi formulată astfel: e realitatea un dat obiectiv, exterior oricărei subiectivităţi, reflectat ca atare de intelect şi în raport de care se elaborează comportamentele şi acţiunile noastre? Sau, dimpotrivă, realitatea este o proiecţie rezultată în urma unei complexe procesualităţi psihice plasată în sfera unei evidente subiectivităţi?Ţ (op.cit. pag. 45)

La o extremă avem o realitate aproape fără subiect, dar mai are sens acest real pentru noi… dacă singura realitate este cea fundamentală, a particulelor? La polul opus, avem o realitate de universuri personale, solipsistă ne-relativizaţă nici măcar de inter-subiectivitate.

Acestea sunt extremele.

Întorcându-ne la criteriul apartenenţei la baza existenţei, la fundamentele existenţei… trebuie să observăm că, astăzi, oamenii de ştiinţă forţează nota, presează acceptarea ca realitate a unor teorii care… sunt supuse erodării istorice şi, după cum spuneam mai sus… disoluţiei, fiind înlocuite de alte teorii. Ori fără model nu avem realitate! Acceptarea modelelor (spun psihologii) lasă loc unui travaliu dureros timp în care – subiectiv vorbind – omul nu mai are…realitate la care să se refere!

Si, întorcându-ne la logică, vom spune împreună cu Miroiu: “Or, aşa cum am subliniat în mod repetat în această lucrare, o atare interpretare ontologică a referinţei îmi pare prea tare. Ea postulează mai mult decât este nevoie pentru a arăta în ce constă folosirea referenţială a termenilor (unei teorii ştiinţifice, aici). Ea duce adesea la postularea unui tărâm al zeilor lui Homer, a unui tărâm al heraldicii, a unuia în care locuiesc pătratul rotund ori cel mai mare număr natural, etc. Interpretarea ontologică ne cere acum să admitem lumile (= “ontologiile”) teoriilor ştiinţifice (cel puţin ale celor din ştiinţele mature); se sugerează, persuasiv, că nu putem fi realişti dacă nu ne angajăm să recunoaştem existenţa în lume a obiectelor despre care sunt teoriile ştiinţifice cele mai bune (deci, a referinţelor termenilor ce apar în aceste teorii).

Aş încerca să propun mai jos o înţelegere semantică a referinţei. O semantică desigur că invită la postularea unor referenţi ai termenilor noştri – în particular, ai termenilor ce apar într-o teorie ştiinţifică. Dar această postulare nu e una “metafizică”; referenţii sunt doar mijloace semantice de a face inteligibilă utilizarea acelei teorii; ei sunt folositori pentru a formula susţinerile despre lume ale teoriei, însă nu trebuie luaţi ca aparţinând LUMII (înţeleasă aici ca independentă într-un sens absolut de cunoaşterea asupra ei) ori vreunui tărâm eteric apt să îi cuprindă.” (Miroiu, op. cit. pag. 217)

Este postularea existenţei realităţii o… ”semantică” cu sens?!