Acest site foloseşte cookies. Prin navigarea pe acest site, vă exprimaţi acordul asupra folosirii acestora. Detalii

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

De ce mereu îi judecăm pe ceilalţi?

întrebare pusă de Anamaria-Elena Popa pe 22 mai 2015

incorect0
corect2

Păcatul de a judeca pe alţii este înrădăcinat în lipsa de iubire. Dragostea este altceva, iubirea nu se gândeşte la rău.

Judecarea altuia reprezintă unul din obstacolele cele mai persistente în calea vieţii duhovniceşti.
Prin judecarea altora noi atentăm direct la unul din prerogativele Sfintei Treimi, Dumnezeu este Creatorul, numai El are dreptul de a judeca pentru că cunoaşte in întregime adevărul.
Judecarea este legată invariabil de mândrie.

Dacă mereu suntem preocupaţi de cel de lângă noi vom pierde puterea de a ne corecta pe noi înşine: "de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? "(Luca 6:41).

răspuns dat de monica pe 8 iulie 2015

Adaug comentariu despre răspuns
incorect0
corect2

În general. astăzi se acceptă faptul că îi judecăm pe alţii în măsura în care proiectăm aspra lor anumite trăsături, aspecte pe care nu le acceptăm nici la noi înşine. Dar pentru că nu mai vrem să ştim de aceste aspecte, trăsături ale noastre sau nu le conştientizăm suficient, (fiind neplăcute) le proiectăm asupra altora. Atunci cînd le constatăm la alţii ne enervăm pentru că ceva ne tulbură. Ori facem eforturi foarte mari să nu manifestăm o anumită trăsătură care este încă în noi, dar o acoperim cu fapte bune, sau cu un comportament acceptabil social şi de către noi înşine, sau ne enervăm pur şi simplu deşi şi noi facem acelaşi lucru dar nu vrem să recunoaştem... Ne minţim pe noi înşine că suntem mai buni. Când judeci pe altul sau te enervează un comportament sau o trăsătură de caracter la altceneva poţi să te reculegi un pic, să te uiţi în interior, să te introspectezi cu sinceritate şi vei găsi ce s-a ascuns de conştiinţa ta. Poţi accepta că eşti într-un anumit fel... şi această acceptare este primul pas spre schimbare. Doar luptându-te cu tine sau cu alţii nu vei realiza nimic. Prin luptă nu te poţi schiba, numai prin înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu tine se va produce schimbarea în mod firesc. Şi atunci vei deveni tolerant şi iertător.

răspuns dat de Daniela Zaharia pe 28 iunie 2015

Comentarii personale despre răspuns
Daniela Zaharia a spus pe 29 iunie 2015Această acceptare a omului cu bune şi rele, prin înţelegere, aduce toleranţa. Iată ce spune Anatole France în "Grădina lui Epicur": "Am isprăvit de citit o carte în care un poet filosof ne descrie o societate
utopică în care oamenii sunt scutiţi de bucurii, de dureri şi de curiozitate.
Părăsind acest nou pământ al Utopiei şi întorcându-te iarăş pe pământul
acesta pe care oamenii iubesc, luptă şi suferă, cum începi să iubeşti şi cât
eşti de mulţumit să suferi alături de dânşii! Cât de repede iţi dai seama că
numai aici, jos, e adevărata fericire! O fericire! O fericire care e în suferinţă
aşa precum balsamul e în seva copacului generos. Autorii utopiilor au ucis
pasiunea şl prin aceeaiş lovitură au ucis totul, bucurii şi dureri, suferinţă şi
voluptate, binele, răul, frumuseţea, totul în sfârşit mai presus de toate,
virtutea. Oamenii inventaţi de dânşii sunt înţelepţi, dar înţelepciunea lor nu
mai înseamnă nimic, fiindcă numai efortul înalţă şi dă un sens vieţii. Şi ce ne
pasă că viaţa lor e lungă, dacă nu pun nimic într-însa şi dacă n-o trăiesc.

Cartea pe care am închis-o ... m-a făcut din nou să-mi fie scumpă
soarta astă a omului care, totuş, e destul de aspră, să mă împace iar cu viaţa
noastră dureroasă, să mă readucă în sfârşit la stima semenilor mei şi la
marea simpatie omenească. Ceea ce au admirabil într-însele cărţile utopice
e că te fac să iubeşti realitatea şi să fugi de spiritul himeric şi de iluziile



deşarte. Arătându-ne făpturi scutite de rele, ne fac să înţelegem, că sărmanii
aceştia prea-fericiţi sunt mult mai prejos decât noi, şi că ar fi o mare nebunie
să părăsim soarta noastră (admiţând că lucrul ar fi posibil) pentru soarta lor "

Tot Anatole France spunea: "Morala nu poate să aibă altă bază decât sentimentul" şi aceasta prin opoziţie cu raţiunea şi spiritual ştiinţific. Care ar fi sentimentul care, însă , le împacă pe amândouă, pentru a fi neconflictuali cu noi înşine dar şi toleranţi? Acest sentiment aducător de pace interioară, această stare de spirit (mai bine spus) ar fi EMPATIA. Într-adevăr empatia este floarea înţelegerii care survine în urma unui travaliu interior -redutabil- al iubirii ca metodă de cunoaştere cum susţine Nae Ionescu în Cursul de metafizică.

În acest Curs de metafizică (pag. 120- 123) se află fragmentul din care spicuiesc: Curs de metafizică, Nae Ionescu, Humanitas, 1995, pag. 120 - 123 (eventual şi urm... capitol despre iubirea creştină) Citatul porneşte de la "Evident, iubirea este un drum. este o posibilitate de a te depăşi, ... poate să existe principial şi ca metodă, ca drum înspre cunoaştere.




(şi ... citez) ... Dacă cunoaştere este identificare cu obiectul, şi nu imprimarea obiectului, fotografierea pe o placă sensibilă, atunci vedeţi că şi funcţia gnoseologică a iubirii începe să capete sens. Ştiţi că, în limbajul de toate zilele, se spune că înţelegi mai bine pe cineva pe care-l iubeşti. Aceasta înseamnă că, prin actul de iubire, s-a stabilit identificarea celor două obiecte puse în prezenţă: al aceluia care cunoaşte şi al aceluia care trebuie cunoscut...




(şi.. până la, citez)... Am afirmat că iubirea este o metodă, un vehicul, o posibilitate de cunoaştere. Fiind un fel de depăşire a individului, ea înlesneşte ceea ce se numeşte, cu un cuvânt cam învechit din mistica de pe vremuri, transformatio amoris, ceea ce înseamnă transformarea subiectivului în obiectul care îi stă în faţă, cu ajutorul iubirii. Eu spuneam, rândul trecut, că adevărata axă a întregii probleme de cunoaştere metafizică est afirmaţia că nu ştiu ceea ce văd. ci văd ceea ce ştiu; că, prin urmare, nu pot, nu sunt capabil să înregistrez o impresie, decât în anumite condiţii, şi anume să am deja în mine acea împresie, sau să am deja în mine posibilitatea de a o înregistra; că, prin urmare, conştiinţa care cunoaşte este într-o continua prefacere, se preface pe rând în toate obiectele care îi sunt date spre cunoaştere. această depăşire a individualului, această ieşire din mine însumi şi această transformare în obiectele care îmi sunt date spre cunoaştere, avea... funcţia de a cunoaşte, adică de a ne identifica cu obiectul din afară. ")




Această identificare a subiectului cu obiectul apare în acest experiment sufletesc iniţiat prin sentimentul de iubire (ca metodă de cunoaştere).

.
Acceptându-ne pe noi înşine, cum susţinea şi Anatole France, nu vom mai avea acel apetit al nemulţumitului, al spiritului resentimentar –neputincios până la urmă – de a produce utopia şi de a vrea să o implementăm în real ca pe un Pat al lui Procust (aş zice), ca pe un ideal opresor (care nu mai generează nimic)! Rodul acestei acceptări de sine şi al identificării neutru -binevoitoare cu obiectul cunoaşterii noastre este EMPATIA. Pot şti prin ce trece celălalt pentru că am această cunoaştere general umană în mine însumi. Mă identific cu el dar în acelaşi timp sunt –rational- detaşat de problema concretă prin care trece acesta. Nu îl critic, îl înţeleg, dar nici nu sunt incapacitat de o suferinţă copleşitoare care m-ar face să nu mai pot fi de ajutor sau să fiu copleşit de o eventuală neputinţă şi nici nu mă separ prin critică! Acceptarea umanităţii noastre cu bune şi cu rele aduce toleranţa (pentru sine şi pentru cei din jur, ca şi pentru oameni în general, simpatia înţeleaptă (această empatie) şi adevărata înţelegere.

Cum susţinea şi Antole France, înţelegem eroismul (până la urmă) al condiţiei umane şi înţelegem că din lipsa acestei înţelegeri se pot naşte marile utopii şi marile politici resentimentare ale epurărilor etnice sau intoleranţele între caste, pături, clase, etnii.
Şi în sfera umanului putem vorbi de acel altfel-lafel. Suntem foarte diferiţi dar şi foarte asemănători prin condiţia general umană. Suntem oameni dar în acelaşi timp suntem una cu tot ce e viu. Avem trăsături paticulare dar aparţinem universului etc.

Comentariul cuprinde fragmente din Anatole France, Grădina lui Epicur (pdf) precum şi selecţiuni din Nae Ionescu, Curs de metafizică, Ed. HUMANITAS, 1995, (pag. 120-123)
Adaug comentariu despre răspuns

Poţi completa acest formular fără să te autentifici, dar în acest caz nu poţi beneficia de toate facilităţile acestui site.

Autentificare utilizator: Este recomandat să te autentifici, pentru a putea beneficia de toate facilităţile acestui site.
Utilizator ocazional:

Întrebări similare

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

Cum convingi un copil mic că nu tot ce fac ceilalţi copii de vârsta lui e bine? (1 răspuns)

întrebare pusă de Anamaria-Elena Popa pe 14 aprilie 2016

Mai multe întrebări despre copilărie...

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

De ce mereu cartea este mult mai bună decât filmul? (3 răspunsuri)

întrebare pusă de Anamaria-Elena Popa pe 23 iulie 2015

Mai multe întrebări despre film, literatură...

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns0

Bună, am un metis mascul (Sharpei cu Labrador) in vârstă de doi ani care este agresiv cu ceilalți câini. Sterilizarea îl va face mai puțin agresiv? (1 răspuns)

întrebare pusă de Flori pe 13 noiembrie 2019

Mai multe întrebări despre câini...