Care sunt cauzele apariţiei prietenului imaginar la copii?

Copilul se foloseşte de viaţa sa imaginară pentru a-şi rezolva anumite conflicte interioare, cărora n-ar şti altfel să le facă faţă. "Jucându-se" astfel, el nu mai dramatizează, încercând să scape de teamă. Toţi copiii procedează astfel, iar temele pe care le abordează sunt vechi de când lumea. Atâta timp cât părinţilor nu li se cere să ocupe un loc în jocurile sale, cel mai bun lucru pe care-l pot face este să le respecte şi să nu se amestece. Atâta timp cât copilul ştie când să revină la viaţa cotidiană şi nu confundă cele două planuri - imaginarul şi realul - el nu face altceva decât să se dezvolte normal pentru vârsta sa.

"Prietenul imaginar" este personajul pe care unii copii îl inventează pentru a avea o companie. Deşi invizibil, acest însoţitor de joacă ocupă un loc important în viaţa copilului şi, în consecinţă, în viaţa întregii familii. El se joacă cu copilul, îi spune poveşti şi de multe ori face năzbâtii în locui lui. Invenţia aceasta apare mai ales la copiii mici sau la copiii care nu au fraţi: pentru a-şi construi un astfel de personaj, trebuie să aibă timp să viseze, singuri, în camera lor. Copiii care au fraţi de vârsta apropiată adeseori sunt aduşi la realitate de fratele sau sora lor, iar pe de altă parte, nu au nevoie să-şi inventeze un tovarăş de joacă, pentru că au unul permanent.

Se pare că cel mai bine este să nu vă amestecaţi, decât în cazul în care copilul v-o cere cu claritate. Ce atitudine este bine să adoptaţi atunci când copilul vă vorbeşte despre acest prieten? Intraţi în jocul lui, păstrând însă o distanţă suficientă, astfel încât copilul să înţeleagă faptul că nu puteţi fi păcălit şi că ştiţi că nici el nu se lasă păcălit - se întâmplă uneori să se folosească de acest prieten imaginar ca să treacă asupra lui răspunderea pentru năzbâtiile pe care le face: el l-a împins şi l-a făcut să răstoarne paharul, el este cel care nu-l lăsa să doarmă, pentru că vorbeşte tot timpul etc. Este o soluţie ingenioasă, care are şi un avantaj - îl ajută pe copil să distingă binele de rău, cu condiţia să poată ieşi la timp din joc şi să realizeze diferenţa faţă de realitate. Este rândul părintelui să spună: "Eşti norocos că prietenul tău a făcut asta. Ştii cât de mult a greşit. Aş vrea să-i spui să nu mai facă. "

Dacă vi se pare că-şi petrece prea mult timp visând şi creând aceste scenarii imaginare, încurajaţi-l să se joace mai mult cu alţi copii. Nu ezitaţi să-l aduceţi la realitate în timpul pe care-l petreceţi împreună, în timpul meselor, al băii etc. Prietenul imaginar trebuie să dispară, iar copilul să-şi descopere limitele, pentru a lăsa loc realităţii.

Dacă în planul real există o perioadă când nicio persoană însufleţită nu corespunde cerinţelor şi nevoilor, dorinţelor copiiilor poate să apară acest prieten imagina. Când suntem maturi ne retragem în lumea cărţilor, a viselor, filmelor, jurnalelor intime şi nu cred că aşa primim eticheta de "halucinaţii".

Eu cred că un copil care are un prieten imaginar suferă de o dublare a realitaţii lui interioare, dublare determinată de incoerenţa gândirii nu imature, ci prea uşor de convins. Să transferi afecţiunea asupra jucăriilor, copil fiind, e doar expresia creării unui scenariu de joc, pe când a avea prieteni imaginari e puţin halucinant!