Cum poţi încuraja spiritul competitiv al unui copil, dacă nu este atras de premii?

De unde anume vine nevoia de competiţie? Ce anume dorim să obţinem atunci când concurăm cu ceilalţi?

Ne dorim recunoaştere şi apreciere. Dorim să simţim propria noastră valoare, valoare pentru care şi în absenţa căreia, suntem dispuşi să ducem o luptă fără sens cu ceilalţi, doar pentru a o obţine într-un fel sau altul. Atunci când eşti în competiţie cu semenii tăi, nici măcar nu eşti în competiţie la nivel de sine real, de ceea ce eşti tu cu adevărat, ci doar la nivel de mască. Îţi cizelezi masca, arăţi ceea ce trebuie arătat, pentru a fi „mai bun” sau pentru a avea „mai mult”, pentru că valoarea proprie să fie recunoscută de către ceilalţi. Cu alte cuvinte, trăieşti o viaţă falsă pentru un scop fără importanţă reală. Cum ţi se pare această perspectivă?

Doreşti un mod cu adevărat plin de Sens, matur şi sănătos de a trăi? Simplu: cel în care îţi cunoşti şi îţi simţi cu tărie propria valoare, ştiind că eşti Creaţie Divină şi că eşti la fel de valoros ca ceilalţi semeni ai tăi prin propria ta unicitate cu care contribui la întreg. Când reuşeşti să conştientizezi acest lucru, să îl înţelegi, dar şi să îl integrezi la toate nivelurile fiinţei tale astfel încât aceasta să fie baza comportamentului tău de-a lungul existenţei, atunci caracterul competitiv cade în derizoriu. Şi, într-adevăr, privit de la un alt nivel de conştiinţă, de pe o poziţie de echilibru şi maturitate reală, spiritul de competiţie devine un comportament derizoriu demn de o societate bolnavă cu mentalitate infantilă. Spiritul de competiţie este o noţiune care se naşte dintr-o acută lipsă de iubire reală din interiorul individului, o lipsă de respect şi de insuflare a stimei de sine în familie, de-a lungul copilăriei, perpetuata şi chiar accentuată mai apoi în şcoală, în societate şi la locul de muncă.

Spiritul de competiţie este o componentă a unui ego dezechilibrat, al unei societăţi bolnave care ar trebui înlocuit cât mai repede cu putinţă cu ideea de cooperare, dar nu acel tip de cooperare în care cu toţii suntem la fel, cooperarea de tip uniformă fiind la fel de dăunătoare precum spiritul de competiţie, ci cu o conlucrare în cadrul unui mediu care recunoaşte valoarea UNICITĂŢII fiecăruia, unicitate care trebuie descoperită, încurajată şi cultivată în aşa fel încât, aceasta să îşi poată aduce contribuţia la întreg, într-un mediu armonios.

Atunci când suntem în competiţie, ne luptăm. Chiar şi atunci când suntem într-o competiţie care implică noţiunea de „fair play”, chiar şi atunci, trebuie să recunoaştem că lupta există şi ne luptăm de pe o poziţie de superficialitate. De ce? Pentru că un ego dezechilibrat nu va putea accepta niciodată la nivel sincer şi profund spiritul de „fair play” pe care îl va afişa doar în exterior pentru că aşa „e frumos” (înăuntru frustrarea, mai mare sau mai mică, făcându-şi tot timpul apariţia) şi în al doilea rând pentru că luptându-ne să demonstrăm cine este mai bun la un anumit capitol din viaţa noastră, pierdem din vedere faptul că suntem fiinţe complexe, iar valoarea fiecăruia nu este dată de competentele personale într-un anumit sector ci această derivă tocmai din vibraţia unică şi complexă a fiecăruia, vibraţie ce trebuie lăsată să se exprime, corectata acolo unde este nevoie şi cizelată acolo unde există potenţial. Şi, din păcate, omul are o tendinţă venită dintr-un mod de gândire superficial, de a generaliza foarte multe aspecte ale vieţii.

Dacă reuşeşti să priveşti la adevărata natură a fiinţei tale, dincolo de condiţionările unei societăţi consumiste şi superficiale, cu noţiuni şi cunoaşteri trunchiate, atunci îţi poţi da seama că spiritul competitiv este inutil, că nu îşi are locul într-o viaţă sănătoasă şi echilibrată, că nu trebuie să fii „mai bun decât nimeni” sau să ai „mai mult” decât altcineva, că propria ta valoare îţi este intrinsecă, că ea există înăuntrul tău şi nu trebuie demonstrată prin luptă, o luptă care crează numai tensiuni interioare degenerate în: frustrări, angoase, mânie, invidie, ură şi aşa mai departe.

Este nevoie să „fii mai mult”, dar într-un alt sens decât cel pe care societatea te-a învăţat până astăzi. Această nevoie este important să vină din fiinţa ta dezbrăcată de acel ego dezechilibrat, de dincolo de mască, este important să vină din acea nevoie firească de evoluţie, evoluţia personală la nivel de suflet fiind una naturală oricărei fiinţe. Şi atunci DA, încerci să devii mai bun şi mai matur şi mai echilibrat în fiecare zi, dar fără a te lupta cu nimeni şi fără a dori să fii primul în ceva anume în detrimentul altcuiva şi mai ales, mergând pe un drum cu Sens, pentru că evoluţia personală sănătoasă, are întotdeauna un Sens înalt… real.