Mai este posibil supraomul?

Omul şi supraomul în filosofia lui Nietzsche constituie o temă de meditaţie despre reflecţiile atât de controversate ale acestui spirit revoluţionar, cu privire la proiecţia unui model antropologic: supraomul, caracterizat de voinţa de putere. Noţiunea de supraom are în filosofia lui Nietzsche un orizont anticreştin declarat deoarece Supraomul presupune moartea lui Dumnezeu.

În viziunea lui Nietzsche, mila, altruismul, toate valorile omului sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi în sensul că atotputernicia fizică şi mentală este mai presus de orice sentimente, fie ele şi pozitive.

Încercând să aplicăm filosofia nietzschiană la situaţia vremurilor noastre ajungem la următoarea interpretare: românul este unul din ultimii de pe pământ care ar putea spera vreodată să devină supraom. Aceasta pentru că românul are foarte multe sentimente. Le trăieşte intens pe toate: milă, compasiune, neputinţă, tristeţe, suferinţă, deznădejde, dezamăgire, agonie. Pe scurt, românului îi place să plângă şi să se plângă. Iar asta este o antiteză profundă a supraomului.

Creştinismul vorbeşte despre o "făptură nouă" - atunci când omul se întâlneşte cu adevărat cu Dumnezeu prin metanoia (schimbarea minţii) are loc o transformare, o înnoire, o trecere din păcat şi moarte la viaţă, în Cristos devii fiu al luminii, al Dumnezeului PreaÎnalt cu un destin veşnic.