Dacă în limba greacă există încă din antichitate diferite cuvinte pentru diferite feluri de dragoste (eros, philia, storge şi agape), cum se face că alte limbi nu fac aceeaşi distincţie importantă prin cuvinte diferite?

Pentru a răspunde la întrebare trebuie să privim contextul în care au apărut aceşti termeni în Grecia antică.

După căderea omului în păcat asistăm la o compromitere a procreaţiei ca act sacru, în sensul că plăcerea devine scopul vieţii.

Procesele creatoare de viaţă, legiile de perpetuare a vieţii au constituit obiectivul central al preocupărilor divinatorii, atât ale marilor gânditori, cât şi a mulţimii. Ceea ce i-a mirat mai mult şi mai adânc a fost minunea necontenitei înnoiri a vieţii tuturor fiinţelor.

Se apreciază că epoca de decadenţă a lumii antice a început în momentul în care cultul sacru al fecundităţii a fost înlocuit prin cultul erotismului ce însoţeşte actul fecundaţiei. Sensul vieţii se reducea la trăirea prin exces a plăcerii erotice.

Decadenţa ajunsese atât de departe încât s-a afirmat că nici o civilizaţie nu a cunoscut plenitudinea viciilor şi perversiunilor erotice în intensitatea celei din epoca de decadenţă a civilizaţiei antice, până la regenerarea ei prin cultura creştină. Se crease astfel o ambianţă de depravare şi trândăvie. Frumuseţea era marfă de vânzare pentru sărbătorile orgiace.

Acest erotism excesiv a fost întruchipat în toate domeniile de manifestare socială şi creatoare a individului: pictură, sculptură, literatură, muzică, artă etc., încât multe legislaţii s-au străduit să echilibreze, să tempereze acest instinct erotic şi astfel să aducă ordinea în societatea omenească.