Acest site foloseşte cookies. Prin navigarea pe acest site, vă exprimaţi acordul asupra folosirii acestora. Detalii

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

Care este cea mai veche atestare a ideii că ar exista viaţă după moarte?

întrebare pusă de Lucian Velea pe 28 martie 2014

Comentarii personale despre întrebare
Scurtu Sorin Izvoras a spus pe 12 aprilie 2014De ce mai cautati marturii stravechi, atata timp cat ABSOLUT TOTI, traim fapte inexplicabile, trairi vecine cu iluminarile, vise sau aievea divinatorii, "coincidente" (nu exista de fapt) doar la prima vedere, ce, la o analiza pertinenta se dovedesc a fi "potriviri faptice", realizate de "CINEVA" pentru a ne ajuta, chiar prin anumite obstacole in a ne mentine pe drumul drept!!!

Hai sa nu ne mai ascundem in spatele cliseului "si ce va zice lumea, ca suntem dusi cu capul etc." si sa recunoastem cu toata inima faptul ca aceste "intamplari au marcat viata fiecaruia, sa le povestim, sa le dezbatem chiar, pentru a afla numitorul comun, legat de formula fenomenologica efectefect, ce ne va aduce ADEVARUL si respectiv linistea sufleteasca!

Pentru cei ce nu au avut parte cu adevarat de asemenea "patanii", sa ia seama; daca ei nu stiu, nu au vazut, nu au auzit, nu au simtit, asta nu inseamna ca nu exista. Se vor convinge cu si la prima ocazie!!!

Daca nici atunci nu vor recunoaste ADEVARUL, atunci inseamna ca este nevoie de "semne" si mai mari!!! Si le vor avea pana la urma!!!

Exista atata material asupra problemei, incat inca o marturie in plus nu va face decat sa-i faca pe unii sa decreteze nebunia celor ce o marturisesc!

Si nu va mai trece mult timp (de fap timpul a venit) in care se va dovedi vechea "sentinta" - cei ce au fost numiti nebuni se va dovedi a fi fost cei sanatosi si viceversa!!!
Lucian Velea a spus pe 12 aprilie 2014Întrebarea nu se referă la o dovadă a faptului că există viaţă după moarte, ci la atestarea ideii că există viaţă după moarte, adică de când discută oamenii despre asta.
monica a spus pe 22 aprilie 2014este important ca exista speranta de viata dupa moarte dar mai ales faptul ca exista consecinte ale modului in care ne-am trait viata si ne-am raportat la oameni si la Dumnezeu.Adevarata intrebare este ce fac cu aceasta viata?
Scurtu Sorin Izsvoras a spus pe 2 mai 2014De ce va intereseaza cel mai vechi si nu cel mai nou raspuns la aceasta intrebare. Din nou totul este relativ!

Sa va dau un recent exemplu: o ruda extrem de apropiata a "plecat la cele sfinte" relativ de curand. Imaginea acestei persoane, a staruit in mintea (vazul interior) mai multor persoane apropiate, avand mesaje exacte cu privire la cei ramasi.

Exista un alt exemplu si mai pregnant, admis si mai ales completat de catre preotul ce avusese grija de acea persoana, spre finalul vietii si care, dupa cve a ascultat afirmatiile celorlalti a spus: pai sa vedeti ce mia facut mie- timp de o luna ma trezeaq la ora 5 dimineata cu recomandarea de a merge la tualeta pentru treba mica. in ultima zi, prea obost fiind, am refuzat recomandarea, la cre sare de langa el coana preoteasa- da ,si cand m-am trezit eram uda, caci dormea cu un picior rezemat de piciorul meu. Facuse pe el!

Deocamdata nu avem aparatura necesara pentru a lua legatura cu "cealalta lume", insa va voi mai da un exemplu, pentru existenta DIVINITATII si a "celeilalte lumi".

Dumitru Prunariu a afirmat, de mai multe ori, faptul ca in momentul in care a intrat in cabina "cosmica", a simtit ca este inconjurat de un fel de costum energetic, si A AUZIT o voce spunand : Nu-ti fie frica, fa ce-ai invatat si va fi bine!

Si sa nu uitam ca majoritatea, sau toti cosmonautii ce trec pri centurile energetice ale Pamantului, aud vocile rudelor plecate, etc. Multe rapoarte despre acest fenomen au fost minimalizate ca importanta, sau au disparu!
Boreico Eduard a spus pe 25 august 2014O sa raspund f simplu: cand te nasti esti intampinat cu 2 minciuni si anume; exista Mos Craciun si Dumnezeu, intamplator cresti si afli involuntar ca Maos Craciun sunt parintii, dar nu poti afla daca exista sau nu Dumnezeu, nimeni nu s-a intors ca sa ne spuna, moartea clinica e doar o simpla dezoxigenare a creierului care tipa; cu cat esti mai incult cu atat esti mai habotnic, sa crezi ca dupa o scurta viata, raportata la Univers, o sa mai triesti una vesnica ...e aberant, religia s-a nascut ca sa domine prostimea care nu poate exista daca nu e condusa. Ok...e mult de vb, dar cred ca s-a inteles cat de cat punctul de vedere......hai sa traim in realitate!!!!
ion petre a spus pe 15 martie 2015Cred ca epopeea lui Ghilgames(corect?)Habar nu am cine ,unde si cand, a scris,cioplit,scrijelit,aceasta idee, dar cu siguranta este cea mai veche dorinta omeneasca.
Adaug comentariu despre întrebare
incorect0
corect1

De la sumerieni încoace...

Viaţa după moarte, structura trinitară a fiinţei umane, trinitate - din punct de vedere filozofic

Oameni din cele mai vechi timpuri, din diverse continente, ţări şi tradiţii, au aflat răspunsuri la întrebări ce şi le-au ridicat, întrebări care vizau originea şi sensul vieţii. În epocile arhaice nu a existat nici un fel de comunicare între continentele Terrei, oceanele fiind obstacole de netrecut. Comunităţile de oameni trăiau destul de izolate, în diferite părţi ale Pământului. Cu toate acestea, cercetătorii care au studiat cele mai vechi texte scrise şi mitologiile ce aparţin unor epoci neştiute, au observat că în toate aceste regiuni izolate s-au menţinut acele convingeri fundamentale, proiecţii ale aceloraşi răspunsuri: fiinţa umană nu este constituită numai din trupul vizibil de la naştere până la moarte. În fiecare corp sălăşluieşte un suflet, în mod neştiut, invizibil. Între suflet şi trup există o legătură care este făcută posibilă de un al treilea trup, şi acesta invizibil, având un contur asemănător cu al celui din carne şi oase, dar pe care îl depăşeşte totuşi la exterior. Radiaţia acestui suflet invizibil, o radiaţie luminoasă uneori, este zugrăvită în operele artistice vechi ca o aură strălucitoare, prezentă în jurul capului său chiar a întregului corp.

Aceste concepţii privitoare la structura trinitară a fiinţei umane le regăsim într-adevăr în toate tradiţiile vechilor populaţii: antichitatea indiană, chineză, sumeriană, ebraică, egipteană, le întâlnim în miturile celte, dacice, germanice, slave sau amerindiene şi în legendele populaţiilor din insulele Oceanului Pacific.

Pornind de la aceste idei, oamenii ajung şi la cunoaşterea transmisă din generaţie în generaţie, a faptului că sufletele nu mor simultan cu trupurile. Această convingere a apărut atunci când omul antic a avut visuri în care au apărut persoanele decedate. De aici a rezultat că viaţa sufletului ar continua, după "terminarea zilelor" corpului din materie, ducându-se într-o altă lume, în funcţie de faptele sale. Această lume a fost localizată fie sub pământ, fie în înălţimile cerului, cât mai aproape de zei.

Sub o formă mai mult sau mai puţin complexă, acest mit al vieţii de după moarte într-un spaţiu paradisiac se întâlneşte aproape pretutindeni în lume. În afară de nota paradisiacă, imortalitatea, la care aspiră toate popoarele, se mai întâlnesc elemente caracteristice. Aceste mituri pot fi clasificate, preluând ideile lui Mircea Eliade, în mituri care vorbesc despre extrema apropiere primordială între Cer şi Pământ şi mituri care se referă la un mijloc concret de comunicare între Cer şi Pământ. În prima situaţie, în Cer se putea ajunge prin intermediul unui arbore, al unei liane sau al unei scări, ori escaladând un munte. Când Cerul s-a despărţit brutal de Pământ, epoca paradisiacă a luat sfârşit. Ţinând cont de această clasificare, în această lucrare vom analiza concepţia folclorică românească cu privire la viaţa de după moarte, comparativ cu câteva credinţe din orient şi anume: credinţa vechilor egipteni, perspectiva sumeriană, hindusă, chineză, ebraică, tibetană şi a Asiei Centrale. Din fiecare credinţă populară vom selecta principalele teme şi motive comune cu cele din folclorul românesc, dar nu vom neglija nici deosebirile fundamentale. Aceste asemănări şi opoziţii vor constitui temelia de pe care vom evalua concepţia românească cu privire la lumea de dincolo, urmărind cu ce anume se distinge credinţa românească de celelalte, din Orient. Alegerea celor şapte perspective asupra lumii de dincolo este aleatorie, tocmai pentru a surprinde elementele comune şi opuse folclorului nostru, dintr-o zonă cât mai variată a Orientului. În partea a doua a lucrării vom analiza credinţă populară românească apelând la studiile de referinţă în domeniu, vom face comparaţii între ele, vom evalua perspectivele şi vom exemplifica cu texte folclorice. Finalul capitolului doi se va ocupa de comunicarea dintre cele două lumi, respectiv cu morţii, fiinţele demonice, îngerii şi sfinţii. Ultimul capitol reprezintă o scurtă sistematizare a părerilor populare româneşti referitoare la structura lumii de dincolo de mormânt.

I.Viaţa de după moarte în folclorul câtorva ţări orientale

1. Viaţa de după moarte în Egiptul antic

În Egiptul antic, toate speranţele de eternitate erau concentrate asupra regelui, care se credea că şi-ar petrece viaţa de apoi în ceruri. Piramidele, care nu erau altceva decât nişte imense construcţii funerare, constituiau scările pentru ascensiunea la ceruri a regelui. Acesta oferea împuternicire constructorilor piramidelor, care astfel, se bucurau şi ei de eternitate. Textele piramidelor, inscripţii făcute pe pereţii acestor construcţii cam în timpul dinastiei a şasea, făceau aluzie la peripeţiile postume ale regelui. Interesant de observat este faptul că şi nobilii, pentru a-şi continua existenţa, construiau morminte şi, adesea, ei împrumutau ceva din imortalitatea monarhului. Pe mormintele acestor antici sunt înfăţişate ofrande prezentate lui Osiris, călăuza morţilor, constând din colaci, carne friptă (de bou, gâscă), bere, tămâie aprinsă. Acest amănunt ne furnizează date importante despre asemănarea cu folclorul românesc, din acest punct de vedere, al nevoii morţilor de merinde în călătoria întreprinsă spre cer. Tendinţa de a transforma viaţa de dincolo într-o prelungire a celei pământeşti, este universală. Textele sarcofagelor, o colecţie de texte-vrăji, erau înscrise pe partea interioară a sarcofagelor aristocraţilor, cu scopul de a obţine glorificarea divină în tărâmul morţilor şi proclamarea lor ca "drepţi". Aceste texte aparţin perioadei 2100-1700 î.H. Imperiul de mijloc aduce cu sine democratizarea credinţelor funerare. Săracii se pot bucura şi ei de o existenţă post-mortem în Câmpul Trestiilor, unde trebuie să cultive o bucată de pământ. Cartea Morţilor descrie beatitudinea trăirii în Câmpul Trestiilor. Câmpul Trestiilor este localizat pe bolta cerească în punctul opus Câmpului Ofrandelor sau Câmpului Odihnei, adică la apus. Din Câmpul Trestiilor porneşte sufletul faraonului în întâmpinarea Soarelui pe bolta cerească, pentru a ajunge, călăuzit de el, în Câmpul Ofrandelor.

Din aceste prime idei, deja putem trage câteva concluzii. Încă din antichitate omul a crezut şi a încercat să-şi obţină salvarea sufletului, mântuirea, prin propriile puteri, mărturie stând piramidele, scările necesare ascensiunii spre cer a regelui. Iniţial se exercita şi egoismul propriu fiinţei umane: salvarea trebuie să fie numai a mea, de aici rezultând "monopolizarea" mântuirii de către rege. Odată cu trecerea timpului, aşa cum demonstrează Textele sarcofagelor, poporul îşi obţine şi el dreptul de a-şi petrece veşnicia în ceruri, dar aceasta se reduce doar la o continuare a vieţii umile de pe pământ. În raiul egiptean, săracii îşi cultivă bucata de pământ, fericiţi de libertatea de care dispun.

Textele piramidelor conturează destinul ceresc al Faraonului. Scopul suprem este transformarea în Osiris. În viaţa de apoi, regele este reînviat de Horus, fiul său. Faraonul nu numai că este stăpânitorul lumii de aici, contingente, el este şi stăpânul lumii de dincolo, este o zeitate supremă. Vrăjile din Textele piramidelor sunt referiri precise la situaţii cu care se crede că se va confrunta Faraonul în lumea de dincolo. Trecerea în cealaltă viaţă se face prin ascensiune cu ajutorul unei scări făcute de zeul Ra sau prin transformarea într-o pasăre. Fundalul ridicării regelui înspre ceruri este un cutremur imens, colorat de vâlvătăi de foc năucitoare. Faraonul devine "un fulger de lumina", metafora fiind identică cu cea folosită în Biblie pentru a descrie apariţia îngerului care a anunţat-o pe Maria vestea naşterii lui Cristos..

"Cerul tună, pământul se cutremură, Geb freamătă, cele două domenii ale zeului vuiesc, pământul este crăpat... Mă ridic la cer, traversez (firmamentul) de fier... mă ridic la cer, aripile mele de pene sunt cele ale unei păsări mari."

În timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transformă într-o fiinţă cosmică al cărei cap este un vultur, tâmplele sunt cerul înstelat, iar faţa, ochii, nasul, dinţii etc. sunt zei. În faţa lui, Porţile Cerului se deschid, iar Faraonul este transformat în lumea de dincolo într-un crocodil: Crocodilul Sobek.

Acţiunile ce le îndeplineşte Faraonul în lumea de dincolo exprimă dorinţele, frustrările şi înclinaţia spre magie a egiptenilor. Regele renaşte dintr-un vultur sau din marea vacă sălbatică. Îmbăindu-se în sudoarea înmiresmată a lui Osiris, devine nepieritor, iar oasele i se transformă în fier. Pentru a dobândi cât mai multă putere magică, îi fugăreşte şi-i mănâncă pe ceilalţi zei.

Aceste prime imagini ce descriu ascensiunea faraonului nu-şi găsesc termenii de comparaţie în folclorul românesc. Singurele motive comune sunt dorinţa de nemurire, sentiment identic întâlnit la toţi oamenii de altfel şi ascensiunea spre ceruri, după moarte. Fiinţa cosmică în care este transformat faraonul este mult prea încărcată de simboluri pentru a putea fi analizată în amănunt într-o lucrare ca cea de faţă.

Textele sarcofagelor înfăţişează o imagine a lumii de dincolo mai complexă decât cea din Textele piramidelor. Noile concepţii referitoare la viaţa de apoi, prezente în aceste texte, conţin şi credinţe populare excluse din Textele piramidelor. Defunctul poate ajunge în ceruri numai dacă scapă de un număr de încercări şi capcane deosebit de grele, capcane ce ne trimit cu gândul la cele douăzeci de vămi ale cerului din credinţă populară românească, temă ce o vom discuta în capitolul corespunzător concepţiei româneşti privitoare la viaţa de dincolo. Între cer şi pământ se întinde un năvod gigantic care are rolul de a opri toate sufletele care îndrăznesc să se înalţe la ceruri. Hotărârea şi cunoaşterea părţilor componente ale năvodului, precum şi ale bărcilor pescuitorilor de suflete, fac că defunctul să poată învinge aceste încercări. Acesta este răsplătit prin transformarea în crocodilul Sobek sau în pasăre. Capcanele sunt reprezentate de animale şi demoni cum sunt Pasărea Neagră, Ucigaşul lui Ka, Gebga etc.. Ascensiunea la ceruri se face şi aici sub forma unei păsări (şoim, bâtlan, ibis, vultur).

Curioasă este apariţia compromisului şi primejdiei în lumea de dincolo, motiv iarăşi identic cu cel din folclorul românesc. Dacă la noi sufletul defunctului va mitui vameşii cerului cu monede puse în palmele mortului de către vii, iar Dumnezeul creştinilor se lăsă înduplecat de sfinţi, de rudele mortului şi de zilele puse deoparte de acestea pentru sufletul celui plecat dintre ei, la egipteni chiar atunci când defunctul este admis în ceruri, de către un tribunal de zei, apărut în credinţele egiptene mai târziu, destinul său este încă în pericol, din pricina uneltirilor fratelui lui Osiris, Seth, care încearcă să-l omoare. Dacă reuşeşte, defunctul moare a doua oară, de data aceasta definitiv. Pentru a se feri de toate aceste capcane, defunctul trebuie să se folosească de ghidul lumii de dincolo, Cartea celor două căi. Cartea conţine diferitele părţi ale lumii de dincolo şi numele teribililor paznici ai porţilor cereşti.

Cartea morţilor, apărută în perioada Imperiului de Mijloc, aduce nou în credinţa egipteană o deschidere a porţilor lumii de dincolo către mase. Această sinteză de motive funerare străvechi exprimă ideea că viaţa de apoi este accesibilă atât bogaţilor, cât şi săracilor. Câmpul trestiilor şi Câmpul ofrandelor sunt două ipostaze ale paradisului egiptean. Al doilea este localizat în vestul cerului şi este păzit de Taurul ceresc al lui Ra, pe care Raymond Weill îl identifică cu constelaţia Orion. Câmpul Trestiilor este situat în partea diametral opusă, în estul cerului. La origine, acesta era un loc de purificare şi renaştere, care permitea defunctului să urmeze soarele către vest şi să ajungă în paradis, adică în Câmpul ofrandelor. Ambele câmpuri sunt înfăţişate ca şi lăcaşuri osiriene ale defuncţilor, care continuă să existe fericiţi şi să-şi cultive parcelele lor de pământ, astfel, se poate spune că funcţiile lor se suprapun. Cartea Morţilor ilustrează o fază ulterioară acestei credinţe. În această fază defunctul nu mai face nici o muncă umilitoare în viaţa de apoi, aşa că este înmormântat cu figurine de lucrători (shabti), care prind viaţă prin puterea descântecului. Se pot observa, în final, două inovaţii majore în Cartea Morţilor, inovaţii ce privesc credinţele egiptene în viaţa de după moarte. Prima inovaţie se referă la descrierea procesului defunctului, ce constă într-o cântărire a sufletului pe talerele celui ce ţine balanţă, temă de bază în folclorul românesc, aşa cum vom vedea mai târziu şi a doua este faimoasa "confesiune negativă a pacatelor", pe care o vom întâlni şi în credinţa noastră dar într-o formă mai "blanda". Această listă de acţiuni negative ni s-ar părea ciudată astăzi, mai ales când este vorba de muncă în exces, care este considerată ca fiind una dintre cele mai grave culpe.

"Nu am făcut vreo faptă rea, nu am muncit în
Fiecare zi mai mult decât era necesar...
Numele meu nu a ajuns în birourile celor care consolează sclavi,
Nu l-am sărăcit pe orfan de bunurile sale...
Nu am ucis..."

Aceleiaşi serii de confesiuni negative îi aparţineau furtul din ofrandele alimentare destinate zeilor şi spiritelor, înşelăciunea şi orice dramă ecologică. Prima confesiune este urmată de una mai elaborată, în care defunctul neagă orice făptuire a păcatului pentru care membrii tribunalului îl pedepsesc. În final, defunctul ţine un discurs în faţa juriului, după care zeii pun întrebări. Totul stă sub semnul enigmaticului. Pentru a merge mai departe, acuzatul trebuie să identifice corect, după numele lor, părţile fiecărei porţi pe care o are în faţă şi fiecare paznic de poartă.

Conştienţi că prezentarea făcută vieţii de după moarte din credinţa Egiptului nu este nici pe departe exhaustivă, încheiem aici această trecere în revistă a ideilor principale din credinţă populară egipteană, ce constituie o parte a comparaţiei ce o vom face cu folclorul românesc referitor la viaţa de dincolo de mormânt.

2. Viaţa de după moarte în gândirea sumeriană

Spre deosebire de abundentele inscripţii din mormintele egiptene, care sunt enigmatice, nefăcând parte dintr-un discurs narativ coerent, vechile relatări scrise referitoare la viaţa de după moarte oferite de Sumer, pot fi citite relativ uşor de către cititorul modern. Primele povestiri ce vizează existenţa altor lumi sunt din Sumer: "Ghilgameş şi ţinutul celor vii", "Moartea lui Ghilghameş" şi "Coborârea zeiţei Inanna în lumea de jos". Versiunea elaborată, accadiana, a "Epopeei lui Ghilgameş" s-a dezvoltat în jurul anului 1600 î.H., pe baza unei vechi tradiţii sumeriene din jurul anului 2100 i.C..

Raiul din credinţa sumeriană pare a fi Dilmun, ţară unde nu există nici boală, nici moarte. Acolo, "nici un leu nu ucide, nici un lup nu răpeşte mielul... Nici un bolnav nu spune: Mă dor ochii... Nici un paznic de noapte nu dă înconjur locuinţei sale..." Infernul este explorat de zeiţa Innana în călătoria întreprinsă cu scopul de a lua puterea surorii sale mai vârstnice, Ereskigal. Innana aspiră să troneze şi asupra lumii inferioare. Ea reuşeşte să pătrundă în palatul zeiţei Ereskigal, dar pe măsură ce trece prin cele Şapte Porţi, paznicul o despoaie de veşmintele şi însemnele sale, aceasta ajungând în faţa surorii sale despuiată de orice putere. Ereskigal aţinteşte asupra ei "privirea morţii", din străfundurile infernului doar zeul En-lil scoţând-o cu ajutorul a doi soli, înarmaţi cu apă şi cu hrana vieţii. Cei şapte judecători ai Infernului o opresc însă pe curajoasa zeiţă. Nimeni nu poate ieşi din infern, decât printr-un înlocuitor. Acest motiv stă la baza concepţiei iudaice despre viaţa de după moarte, iar mai târziu la baza celei creştine. Pedeapsa morţii veşnice era suportată de o fiinţă ce o substituia pe cea demnă de moarte; la iudei era jertfit un animal fără cusur. La creştini, Isus Hristos a luat asupra sa moartea omenirii. Diferenţă majoră dintre credinţa iudaică, sumeriană şi creştină este că în cazul ultimei, Dumnezeu se jertfeşte pe sine, de bună voie, fără a fi obligat, ca la sumerieni.

Reîntoarsă pe pământ însoţită de demoni, Innana îl găseşte instalat în tronul pe Dumuzi, care este predat demonilor pentru a o înlocui în infern.

Ghilgameş este prima fiinţă umană despre care avem relatări că a aspirat la obţinerea nemuririi, la o viaţă de dincolo de moarte, ce asigură o existenţă nesfârşită. Din motive ce nu le cunoaştem, încercarea lui este sortită eşecului. Consolarea şi-o găseşte în ridicarea de clădiri durabile, în oraşul său, Uruk. Părerea generală legată de textul Epopeii, este că acesta s-ar baza pe întâmplări reale, Ghilgameş reprezentând un personaj istoric cu fapte impresionante, rege al Urukului în jurul anului 2600 î.H.. Ca şi Odiseea, dar într-un mod mult mai explicit, Epopeea lui Ghilgameş este relatarea călătoriilor într-o altă viaţă. Ghilgameş, cel care realizează această călătorie în spaţii nemaiîntâlnite, este un muritor deosebit de înzestrat. El întreprinde o căutare religioasă autentică, în afara hotarelor şi sferei unui cult oficial. De la început, textul exaltă omniscienţa sa şi marile construcţii pe care le-a făcut. Dar imediat după aceea ni se prezintă imaginea unui despot care violează femeile şi fetele, şi-i extenuează pe bărbaţi în munci grele.

Supradimensionatul Ghilgameş, două treimi zeu şi o treime muritor, se înfruntă cu Enkidu, creatura zeilor care doresc să-l înlăture pe Ghilgameş. Lupta celor doi se sfârşeşte cu o prietenie de nedespărţit. Cei doi, uniţi, pornesc împotriva monstrului Huwawa, din pădurea de cedri. Acest episod este o parte a cuceririi imortalităţii, în poemul "Ghilgameş şi ţara celor vii". Confruntarea cu misterul morţii are loc atunci când, din pricina blestemului proferat de zeul Enlil, moare temerarul prieten al lui Ghilgameş, Enkidu. După ce jeleşte trupul mort al acestuia, Ghilgameş are neaşteptata revelaţie că va muri: "Când am să mor, eu n-am să fiu ca Enkidu?". Această revelaţie îl determină pe Ghilgameş să pornească către îndepărtatul şi ipoteticul ţinut al strămoşului său Utnapistim, care devenise nemuritor. După ce se luptă cu leii şi îi răpune, al ajunge la uriaşul munte cosmic, Masu. Înspăimântători oameni-scorpioni străjuiesc poarta Soarelui, dar aceştia îl lasă să treacă pe Ghilghames, ţinând cont de natura sa parţial divină. Ajuns la adâncă mare ce înconjoară Pământul, după ce străbate douăsprezece leghe de beznă, Ghilgameş stă de vorbă cu hangiţa Siduri, care încearcă să-l abată de la hotărârea să de a străbate apele fără sfârşit ale oceanului cosmic, ape aducătoare de moarte pentru oricine, cu excepţia lui Samas, Soarele. Ajutat de luntraşul Ursanabi, Ghilgameş ajunge în faţa lui Utnapistim, omologul babilonian al lui Noe, cel care s-a salvat de potopul distrugător declanşat de Dumnezeu, în arca pe care şi-a construit-o urmând indicaţiile divine. Rămas nemuritor împreună cu soţia sa, Utnapistim ar putea vorbi în favoarea lui Ghilgameş în adunarea zeilor, dacă acesta ar putea să rămână treaz timp de şase zile şi şase nopţi. Dar, din păcate, eroul adoarme şi nu se trezeşte înaintea celei de-a şasea zile. Chiar dacă Ghilgameş nu poate obţine nemurirea, Utnapistim îi împărtăşeşte secretul plantei reîntineririi, o iarbă ţepoasă care creşte în adâncul oceanului, iar eroul o culege şi o păstrează pentru mai târziu, când va îmbătrâni în Uruk. Şi acest lucru stă sub semnul eşecului, un şarpe, acelaşi motiv că cel biblic, când Eva este ademenită să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, îi adulmecă şi-i fură planta lui Ghilgameş. De atunci, se spune, şerpii îşi leapădă pielea cea veche şi reîntineresc.

Ghilgameş plânge amarnic, el găsindu-şi consolarea numai între zidurile temeinice ale Urukului, cu a căror construcţie perfectă se mândreşte. Prin modul cum îşi amăgeşte frustrarea, Ghilgameş pare a fi o străveche variantă a lui Faust, care, înainte de a muri, devine filantrop pentru a scăpa de Mefistotel.

Perspectiva sumeriană este o perspectivă pesimistă, total opusă celei româneşti. Ea ilustrează condiţia dramatică a fiinţei umane de a fi incapabilă să evite moartea. Unele fiinţe ar fi susceptibile să obţină nemurirea, fără ajutorul zeilor, dacă ar trece victorioase prin anumite probe iniţiatice. Însă aceste iniţieri stau până acum sub semnul ratării. Dacă, aşa cum vom vedea, folclorul românesc susţine o mântuire a sufletelor celor morţi chiar şi după ajungerea acestora în iad, întotdeauna existând o speranţă, Sumerul înalţă ideea incapacităţii omului de a dobândi nemurirea. Moartea nu este nimic altceva decât un sfârşit absolut. Nemurirea, dacă se poate obţine de către cineva, ea este de domeniul contingentului. Infinitul este al lumii celor vii. Soluţiile sunt de pe pământ şi destinate celor de pe pământ. Misterul morţii este înfricoşător pentru că este o ameninţare prin sfârşitul fără început care îl aduce.

Ţinând cont şi de această perspectivă sumeriană şi pornind în comparaţiile cu folclorul românesc şi de la aceste idei, în secţiunile următoare vom aduce mai multe referiri la Sumer şi la perspectiva pesimistă asupra vieţii de dincolo. Credinţa hindusă, ce o vom analiza pe scurt în continuare, va aduce lămuriri şi noi motive de comparaţie vizavi de impresionantă şi îndelung discutată temă a reîncarnării.

3. Perspectiva hindusă asupra vieţii de după moarte

Upanişade, Brahma, Vede ne furnizează informaţii interesante pentru studiul nostru, ele conţinând impresionante viziuni ale sensului existenţei cosmice a fiinţei omeneşti şi respectiv a structurilor sale asociate: suflet, spirit, trup organic. În lumea de dincolo, în viata de după moarte, după perspectiva hindusă, acestea vor deveni părţi invizibile, detaşate de trupul ce a intrat în matricea pământească şi de dublul destrămat şi îşi vor continua viaţa la fel de intens. Manifestarea pe pământ este limitată, iar trecerea dincolo se face periodic.

La populaţia kol din India, imediat după moarte, cadavrul este pus pe pământ, pentru că sufletul să găsească mai uşor drumul spre lăcaşul morţilor, aflat sub pământ. Trupul este vopsit cu galben, pentru a alunga demonii care ar opri sufletul din drumul său. Pe eşafod, corpul este aşezat cu picioarele înainte, pentru ca decedatul să nu regăsească drumul înapoi spre colibă, atunci când se va întoarce. Cortegiul de înmormântare alege drumuri ocolite, tot cu acelaşi scop. Din cortegiu nu fac parte copii şi fete. Femeile ţipă, iar bărbaţii tac. Pe drum, se presară boabe de orez şi se pun alimente în faţa uşii, pentru ca, dacă mortul se va reîntoarce, să aibă ce mânca fără a face rău cuiva. Ideea este asemănătoare cu cea din folclorul oltenesc, şi la indieni existând credinţa în pericolele ce le poate prezenta o eventuală reîntoarcere a mortului. Transformarea acestuia în "moroi" este primejdioasă pentru rude, în special, sau pentru comunitatea din care a făcut mortul parte, în general.

Referitor la anticii indieni, cunoaşterea obţinută de ei se referă atât la modul în care ar trebui să trăim viaţa pământească, cât şi la modul în care sufletul plecat în cealaltă lume urmează să revină periodic pe Pământ, prin reîncarnări repetate. Termenul karma explică legătura obligată a existenţelor paralele - de pe Pământ şi din viaţa de după moarte - ca rezultat al aplicării neabătute a legii cauzei şi a efectului. Toate faptele săvârşite pe Pământ, bune sau rele, trebuiau să se supună unei justiţii superioare, a cărei aplicare era hotărâtă dincolo. În cazul în care sufletul s-a antrenat în cursul vieţii terestre în fapte urâte, trebuia să revină repetat pe Pământ prin reîncarnare, pentru a compensa efectele acţiunilor sale anterioare. Legea reîncarnării -samsara- a dominat gândirea filozofică şi religioasă indiană, atât cea ortodoxă, cât şi cea heteroortodoxa (budismul şi jainismul). Upanişadele ne demonstrează cât de departe merge investigarea prin metode metafizice de detaşare faţă de trup, a sufletului plecat în planuri superioare, cu dorinţa de a afla vidya - cunoaşterea spirituală. Găsim în aceste texte antice prezentarea straniului fapt că sufletele morţilor s-ar dirija spre lună pe "drumul Manilor". Acolo ar fi supuse verificării nivelului de cunoaştere - respectiv de evoluţie. Ideea ne trimite cu gândul la "chestionarul" adresat faraonului. Avem de a face cu un motiv identic, al verificării cunoştinţelor, cei cunoscători putându-se mântui. Acele suflete care pot să răspundă corespunzător, pleacă mai departe în cer pe "calea solară" - denumită şi "drumul zeilor". Sufletele care nu s-au purificat încă, fiind ignorate, trebuie să revină însă pe Pământ, pentru a se încarna şi a se elibera de karman.

Aşadar, ideea de bază a reîncarnării este nemurirea sufletului. Dacă sufletul este etern, înseamnă că nu se poate distruge. De aceea, sufletul poate să se întoarcă în trupuri noi. Hinduşii cred într-o întoarcere a sufletului, după moartea trupului, în diferite "pântece", depinzând de felul de viaţă pe care l-ai avut înainte. Cei ce au făcut bine, de pildă, vor avea parte de o reîncarnare într-un embrion plăcut (din lumea umană); cei ce au făcut rău vor avea parte de reîncarnare într-un embrion mai puţin nobil (din lumea vegetală, minerală sau animală). Oricum, în noul stadiu, duci cu tine karma, adică acţiunile trecute şi efectele lor. În funcţie de aceste datorii se face reîntoarcerea în existenţă. Se poate evada însă din acest ciclu prin moksha, atunci experimentându-se unirea cu Brahman (forţa impersonală, divină), unire numită nirvana. Evident că există mai multe forme ale reîncarnării, dar, iarăşi din motive de spaţiu, nu le putem trata. Formele creştine ale reîncarnării susţin ideea că cei care îl acceptă pe Hristos merg în cer, iar cei care îl refuză intră în ciclul vieţii din nou prin reîncarnare.

Ideile hinduismului sunt respinse de credinţa creştină a poporului român. Se crede că nu există succesiune de vieţi, ci oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. Temele comune credinţelor poporului român şi hinduşilor sunt însă nemurirea şi învierea morţilor, dar cel mai interesant aspect din credinţa hindusă este karma. Sufletul duce cu sine în noua viaţă acţiunile şi efectele faptelor sale. Afirmaţia aceasta se regăseşte în credinţă populară românească fiind aplicată contextului învierii din morţi.

Credinţa creştină în înviere a luat naştere şi are ca model învierea din morţi a lui Iisus Hristos. Iisus de după înviere a fost acelaşi cu Iisus de dinaintea învierii. Evident, nu trupul său, ci personalitatea sa. Vorbind analogic, există o continuare istorică între trupul uman prezent şi trupul pe care îl vor avea oamenii după înviere. Există o identitate între caracteristicile personale identificabile. La învierea viitoare, se crede că se va păstra individualitatea fiecăruia.

4. Perspectiva Chinei Taoiste asupra vieţii de după moarte

La taoişti, încă din antichitate, imortalitatea şi imponderabilitatea au fost strâns corelate, deoarece reducerea greutăţii corpului, fie prin mijloace esoterice, fie prin alte procedee speciale, reprezintă modalitatea prin care cineva se poate înălţa la ceruri, lăcaşul celor nemuritori. Taoistul nemuritor este fiinţa care poate merge la fel de bine prin foc, prin apă sau prin aer, purtat de vânt într-un car de nori. El este un "cadavru ambulant" şi, deşi îşi ascunde adevărata natură, este recognoscibil după pupilele-i pătrate, după vârfurile urechilor care-i ajung în creştetul capului, şi după penele care-i acoperă corpul. Folclorul chinez redă povestea unui locuitor al Insulelor Preafericiţilor din Oceanul de răsărit, care a obţinut puterea de a deveni invizibil şi s-a înălţat la ceruri după ce a trăit în munţii Lo-fu, din provincia Kwangtung, mâncând numai tulpini de papură. Această dietă taoistă frugală se numeşte "a trăi cu aer" şi sunt mulţi acei care au încercat-o. Nici o abatere de la ea nu este permisă. Povestea trimite la asceţii creştini care pentru a intra în comunicare cu spiritele bune se izolează şi ţin un regim extraordinar de sever. Părintele Mitrofan în "Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte", relatează legende cu asceţi "ce trăiau cu aer".

În timpul domniei împăratului Wu Ti (141-87 î.H.) din dinastia Ham, alchimistul Shao-Kun era deja în posesia unui elixir similar, întrucât se lăuda astfel: "Eu pot pune în frâu dragonul zburător şi pot vizita marginile pământului. Pot călări cocorul alb şi mă pot înălţa deasupra celor nouă ceruri." Povestea lui Shao-Kun, modificată foarte puţin ar suna la fel ca un basm românesc, cu Făt-Frumos care, descoperind apa vie, ucide toţi zmeii şi călăreşte pe calul său, hrănit cu jăratic, cu viteza gândului sau vântului, după preferinţă. Motivele din basmele noastre sunt identice cu cele din credinţa chineză. Perspectiva taoiştilor trădează starea şi înclinaţiile lor înnăscute: spre magie, supranatural, grotesc.

În China, ca şi în Japonia, cocorul simbolizează longevitatea şi nemurirea, crezându-se că trăieşte sute sau chiar mii de ani. El apare adesea în tovărăşia nemuritorilor, cărora le serveşte ca vehicul.

Ritualul vestirii, care urmează, a fost imaginat de o mişcare taoistă din secolul al X-lea î.H., numită metoda ortodoxă a inimii cerurilor. Către sfârşitul secolului al XII-lea, practica fa-piao (expedierea memoriului) a devenit regulă. Această practică supravieţuieşte astăzi într-o formă simplificată. Începe cu o lungă secvenţă de purificare; preotul este transformat într-o fiinţă cosmică, al cărei cap este transformat într-un nor de cerneală, care are drept păr stelele risipite, drept nas un munte şi a cărei dinţi sunt ca o pădure de săbii. Acest gigant se ascunde după Carul Mare, convoacă sufletele sale terestre şi celeste, şi apoi începe să păşească peste stelele Carului Mare, pentru a ajunge la poarta de aur şi pentru a fi primit în audienţă de împăratul cerului. În acelaşi timp, el este purificat de "cei nouă phoenicşi care distrug necurăţia" şi absoarbe energie de la stele. Stând în faţa altarului, preotul oferă tămâie celor şase maeştri şi celor patru sfinţi, care trec prin poarta de aur şi coboară pe Pământ într-un car de nori tras de un cârd de cocori. După ce oaspeţii invizibili au sosit şi s-au aşezat la tronurile lor, li se oferă vin. Stropind altarul cu o foaie muiată în apă, preotul porunceşte demonilor să plece, în acompaniamentul unor sunete asurzitoare de percuţie. După aceea, se arde din nou tămâie, fumul parfumat urcând la cer şi luând forma sigiliilor celeste şi atrăgându-i la altar pe nemuritori aşezaţi pe nori coloraţi, toţi demnitarii şi generalii spaţiilor cosmice. Convocarea oaspeţilor cereşti continuă, întrucât, aşa cum proclamă preotul, este greu să te ridici la ceruri fără un cârd de phoenicşi sau fără să încaleci pe un cocor; nu se poate nicicum ajunge acolo decât călare pe neguri uşoare şi nori. Totuşi, preotul pare să reuşească, şi două documente scrise cu cerneală roşie, asigură că poarta cerurilor este deschisă şi vânturile stelare sunt favorabile. Preotul se pregăteşte pentru plimbarea unicornului, anunţând că asistenţii săi au deschis poarta cerului şi i-au pregătit calea, astfel încât el îi poate întâlni pe suveranii cerului. Apoi, pronunţând numele fiecăreia dintre cele şapte stele ale Carului Mare, el "păşeşte" pe ele. Înţelesul esoteric al ritualului este acela că preotul trimite la ceruri, pruncul roşu, o emanaţie de energie din partea inferioară a abdomenului, care traversează stelele Ursei, ajungând la o "audienţă silenţioasă în faţa împăratului suprem". Văzute din exterior, gesturile oficiantului liturghiei taoiste sunt o simulare a unei ascensiuni la ceruri, şi, ca atare, amintesc puternic de un ritual şamanic. După alte câteva secvenţe de ritual, oaspeţii pot pleca. Ei se urcă atunci în carul de nori şi cocorii îşi iau zborul.

Perspectiva chineză asupra vieţii de după moarte este plină de simboluri şi sensuri ascunse, greu accesibile. Motivele ce le vom asemăna cu folclorul românesc sunt cele comune: motivul purificării, motivul porţilor de aur, audienţă la împăratul suprem, mijlocirea preotului ca fiind necesară în ritual, aspiraţia spre nemurire.

5. Gândirea ebraică referitoare la viaţa de după moarte

Reflectarea în Vechiul Testament a credinţei vechilor evrei privind viaţa de după moarte este la fel de pesimistă ca şi cea întâlnită la sumerieni.

Deşi iudeii preluaseră ideea existenţei separate a sufletului după moartea trupului, sensul existenţei în sine era încă ignorat. La evrei, în perioada regatelor, se introdusese interdicţia - sub pedepse grele - a practicilor de evocare a sufletelor celor morţi. Prin această interdicţie, poporul era lipsit de acea posibilitate esoterică a preluării de cunoştinţe noi privind lumea de dincolo.

Regele Saul, împărat în perioada Vechiului Testament, ajuns la disperare, apelează la o vrăjitoare, pentru a chema "fantoma" regelui Samuel, de la care să poată cere sfaturi.

Robia babiloniană a făcut ca evreii din vechime să intre şi ei în contact cu influenţa spiritualistă preluată de persani de la hinduism. Transformarea profundă a concepţiilor anterioare prin preluarea unor cunoaşteri superioare, şi prin primirea, în acest context, a unor impresionante revelaţii directe de către numeroşi profeţi, a făcut ca religia şi filozofia ebraică să evolueze mult şi să ofere la rându-i, o remarcabilă profunzime. Teogonia expusă în textele Kabbalei şi în Cartea Luminii, precum şi relevarea sensului cosmic al existenţei sufletului, a conferit- în secolele urmatoare- o superioritate evidentă monoteismului evreu în raport cu religiile popoarelor din jur, pregătind în paralel, formarea ulterioară a creştinismului. Se vehiculează ideea conform căreia, spiritul, sufletul şi viaţa simţurilor, sunt imaginea fidelă a realităţii existente în lumea transcendentă, cele trei realizând o singură fiinţă, în care totul este legat în mod unitar, asemeni Sfintei Treimi din Ceruri.

Lumea de dincolo de viaţă are în concepţia ebraică nu numai un sens, ci şi un ţel cosmic. Evreii ajunseseră la aflarea multor "taine", textele respective vorbind şi despre ierarhia care există în tărâmurile de dincolo, în raport cu nivelul de evoluţie spirituală individuală, criteriu ce oferea fericirea apropierii treptate de Divinitate. Textele ebraice vechi: Zohar, Talmudul Babilonian, susţin că servitorii regelui suprem nu se ocupă decât de suflet. Sufletele drepţilor urcă mai sus, având un rang mai înalt, datorită celor două niveluri din care este compus sufletul, niveluri ce se confundă între ele. Ca atare, drepţii au un rang mai înalt şi decât al îngerilor.

Potrivit escatologiei populare, cei care au respectat Tora lui Dumnezeu, vor avea parte în cealaltă lume de o masă bogată, unde va fi servită carne de leviatan, un peşte interzis, şi vin. Această idee, că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care i-au respectat prescripţiile alimentare, oferindu-le tocmai un aliment strict interzis pe pământ, apare ca un fel de concesie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vin, a cărui consumare este însoţită la evrei de o mulţime de precauţii şi de purificări.

În noile concepţii de spiritualism superior, moartea nu mai reprezenta pentru evreii ce beneficiau acum de textele Zoharului, acea plecare "in iad", ci tocmai o bucurie a unei anumite eliberări. În partea întâi a Zoharului, se regăseşte următoarea idee: fii lui Iehova nu trebuie să-şi sfâşie faţa pentru a plânge un mort. Drepţii, dimpotrivă, trebuie să primească cu bucurie ziua în care trebuie să părăsească această lume.

Fondul filozofic ce a contopit în gândirea ebraică spiritualismul oriental cu revelaţiile obţinute de propriii profeţi şi preoţi şi respectiv cu propriile experienţe ale practicilor metafizice, oferea acum un sens superior existenţei umane:

"Faptele bune pe care omul le împlineşte pe Pământ, fac să coboare asupra lui o parte din acea lumină superioară care străluceşte în cer. Aceasta îi serveşte de vestmânt atunci când trebuie să intre într-o altă lume şi când trebuie să apară înaintea Sfântului, al cărui nume fie binecuvântat. Graţie acestui vestmânt el poate gusta fericirea celor aleşi şi să privească în faţă oglinda luminoasă. Astfel, sufletul, pentru a fi perfect în orice lucru, are un vestmânt diferit pentru fiecare din cele două lumi în care trebuie să trăiască, unul pentru lumea pământească şi altul pentru lumea superioară".

Textul Zoharului aduce o precizare interesantă şi valoroasă în acelaşi timp, legată de pasajul biblic din Genesa, privind alungarea din Rai, precizarea venind pe acesta linie a unor cunoaşteri mai evoluate. Când a fost scris, textul biblic a fost redactat la nivelul unor posibilităţi de înţelegere mult mai reduse. Odată cu creşterea nivelului de cunoaştere spirituală, era necesară o apropiere corespunzătoare a expicarii faptelor intrate în tradiţii. Gândirea ebraică mai evoluată, găsită în textul Zoharului, explică adevăratul aspect fizic al evenimentului biblic respectiv: Adam, atunci când trăia în grădina Edenului, era îmbrăcat, aşa cum oamenii vor fi îmbrăcaţi când vor ajunge în cer, cu haine de lumină superioară. Când a fost alungat din grădina Edenului, Dumnezeu a făcut, pentru Adam şi Eva, îmbrăcăminte din carne şi piele, cu care i-a îmbrăcat.

Din credinţa ebraică în viaţa de după moarte s-a născut creştinismul, care stă la baza concepţiei româneşti în lumea de după mormânt. Lucrul pe care care îl demonstrează credinţa ebraică este că a crede în viaţa de după moarte este ceva înnăscut în fiinţa umană, de aceea nimic nu va putea distruge acest simţământ al speranţei într-o viaţă dincolo de viaţa de aici. Raţiunea umană găseşte suficiente argumente pentru a face loc credibilităţii ideii de viaţă de după moarte. Experienţele ordinare şi extraordinare întăresc credinţa în realitatea vieţii de dincolo de această lume. Mai presus de toate, credinţa autentifică logica şi experienţa noastră.

Credinţa ebraică şi, prin creştinism, credinţa românilor este într-o viaţă nemuritoare personală, bazată pe relaţia personală cu Creatorul lumii, Dumnezeu. Centrul de conştiinţă se păstrează după moartea fizică. Această credinţă exclude imortalitatea impersonală sau mistică. Sinele omului nu va fi absorbit într-un alt sine, nici nu va trăi în urmaşii lui. Sinele uman caută eternitatea personală. Perspectiva populară creştină asupra lumii şi vieţii este complet diferită de cea a necreştinilor. Ideea de care depind toate afirmaţiile legate de viaţa de dincolo este în ce fel de Dumnezeu se crede. Dacă credinţa este într-un Dumnezeu atotputernic, ca cel al evreilor, al cărui glas este ca tunetul, la al cărui pas se cutremură pământul, a cărui putere ridică şi trimite fulgerul la ţintă, nemurirea este garantată în baza caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimbă. Cine crede în El are viaţă veşnică, iar promisiunile Lui sunt solide şi se vor împlini. A afirma cu tărie credinţa într-un Dumnezeu viu, implică existenţa în cel care afirmă, a Dumnezeului viu. Nimic nu poate schimba credinţa că viaţa nouă din cei care cred în El, va continua şi după terminarea celei de aici. Învierea a doua a început deja pentru cei ce au parte de prima înviere. Nemurirea invadează sufletele oamenilor, iar cei care o trăiesc pot să o argumenteze. Dificultatea este doar în a o exprima şi nicidecum în a o trăi.

6. Credinţa în lumea de după moarte în Tibet

Una din caracteristicile de bază ale temperamentului locuitorului din Podişul Tibetan este intensitatea emoţiilor, care degajă energii ce duc la o unificare a impulsurilor psihice, înclinaţia spre extreme.

Din punct de vedere al compoziţiei cosmosului tibetan, regăsim cele cinci elemente. Rolul lor, pe lângă cel esenţial, de a alcătui lumea, rezidă şi la nivel psihic, fiecare dintre ele determinând anumite impulsuri care, mai ales după moarte, sunt determinante pentru evoluţia conştiinţei defuncte.

Starea intermediară pe care o străbate decedatul din clipa morţii, până la eliberarea într-una din lumile superioare, durează 49 de zile simbolice, corelate cu 49 de zile terestre în care guru, maestrul spiritual al decedatului, îi împlineşte ritualurile de călăuzire prin imperiul morţii. Această stare se numeşte Bardo (bar - între; do - doi). Pe toată durata celor 49 de zile simbolice, defunctul rămâne în starea intermediară, prizonier al propriilor iluzii karmice, faste sau nefaste, în funcţie de faptele vieţii încheiate, iluzii care i se înfăţişează în mod simbolic, ca pe un ecran panoramic, şi pe care nu este capabil să le recunoască în general ca pe propriile sale creaţii mentale. Această nerecunoaştere duce la coborârea sa în zonele din ce în ce mai joase ale Bardo, iar în cazul în care karma defunctului este deosebit de rea, renaşterea sa este posibil să se producă într-una din lumile brute sau infernale. Dacă însă, karma este este bună, renaşterea se produce într-unul din paradisuri. În aceste paradisuri nu se produce o evoluţie spirituală şi eliberarea nu este posibilă, de aceea, este nevoie de redobândirea unui trup uman şi trăirea vieţii pe căile religiei.

Momentul morţii (Chikhai Bardo) coincide cu confruntarea conştiinţei defunctului cu Lumina Clară Primordială, care este reflexul primului corp al lui Buddha. Acesta este momentul încetării respiraţiei, când forţa vitală se mai află încă în organism. Strălucirea ei năuceşte fiinţele neantrenate în yoga, care nu o pot recunoaşte ca fiind manifestarea propriei conttiinte în zona cea mai înaltă a realităţii, cea a Vidului. Această stare durează până la ieşirea principiului vital din organism, printr-una din cele cinci deschizături ale corpului. Una din misiunile guru-lui călăuză este aceea de-a determina ieşirea principiului vital prin deschizătura craniană, cea mai favorabilă din punctul de vedere al evoluţiei ulterioare. În acest moment, alături de Lumina Clară Primordială, se înfăţişează o a doua lumină, Lumina Clară Secundară, mai puţin intensă decât prima. Îşi vor face apoi apariţia cele cinci Dhyani- Buddha, la început individual, apoi însoţite de cortegii de alte divinităţi. Fiecare dintre cele cinci Dhyani-Buddha ce apar întâi în forma lor calmă, fastuoasă, apoi iritată (băutoare de sânge), personificări ale sentimentelor, respectiv ale gândirii, provine din câte un element cosmic.

Odată cu trecera în Sidpa Bardo (starea tranzitorie de căutare a renaşterii), din configuraţia stării intermediare dispare orice urmă de divin, de culoare, de pitoresc. Deşi zăreşte pe rând Luminile pure - reprezentând eliberarea, identificarea cu esenţa lui Buddha-, defunctul se lasă atras de Luminile impure, simbolizând o formă oarecare de postexistenţă, altfel spus, reîntoarcerea pe pământ. După Lumina albă, apoi albastră, el va vedea Lumina galbenă, roşie, verde şi, în sfârşit, toate Luminile împreună. Groaza şi mânia iau locul calmului luminos. Spiritele haituitoare se substituie apariţiilor fastuoase. Culorile calde sunt înlocuite de peisajele deprimate, scăldate într-o lumină cenuşie, constantă. Cadrul este umplut de stânci săgetate de fisuri şi caverne, vântul şi ploaia karmică hărţuiesc conştiinţa defunctă obligată, în disperare, să se ascundă într-un loc ferit, de fapt matricea viitoarei renaşteri.

Intervine o scenă de judecare a defunctului, judecata efectuată de către Regele Morţii însoţit de o suită de furii executoare, apariţii înfricoşătoare, având capete de animale. Defunctul este supus la proba oglinzii karmice, în care i se reflectă toate acţiunile vieţii. Faptele îi sunt marcate prin pietricele albe sau negre, după cum sunt bune sau rele, apoi cântărite. Scena este similară cu cea din Cartea Egipteană a morţilor. Tribunalul egiptean, condus de Osiris era compus din 42 de judecători. Anubis cântărea cu o balanţă inima defunctului, având drept etalon o pană. Toţi aveau ca şi la tibetani, capete de animale (şacal, lup, ibis). În Sidpa Bardo corpul spectral al defunctului dobândeşte o mobilitate pe care este tentat să o folosească în scopul evadării, lucru inutil însă, deoarece nu există nici un punct stabil, totul alunecând, pretutindeni fiind hărţuit de propriile producţii mentale. De asemenea încep să apară viziunile asupra lumii în care urmează să renască. Îşi poate vedea continentul, casa, părinţii. Dacă urmează să se nască bărbat, va simţi aversiune împotriva tatalui- remarcabil punct de sprijin pentru mult mai târzia teorie freudiană a complexului lui Oedip. Hăituiala furiilor-călăi este intensă, împiedicând zăbovirea pentru o alegere bună a renaşterii. Eliberarea se poate face prin concentrarea asupra zeităţii tutelare a defunctului, care i-ar releva natura iluzorie a apariţiilor, contopindu-l cu un al treilea corp al lui Buddha.

Una din caracteristicile lumii de dincolo tibetane este aceea că acele locuri sunt identice cu cele de pe pământ. Copiii îşi vor revedea părinţii şi locuinţa natală, prietenii şi tot ceea ce le era familiar. Durerea enormă este că între ei nu va exista nici o formă de comunicare. Diferenţa dintre folclorul românesc şi cel tibetan referitor la lumea de dincolo este enormă. Dacă la români, morţii comunică între ei şi nu comunică cu fiinţele umane, tantrinismul vede lucrurile exact invers: "Îţi vezi părinţii, prietenii, şi le vorbeşti şi nu primeşti raspuns". Prescripţia pentru a nu resimţi nici un fel de durere în viaţa de apoi atunci când cei dragi nu vor comunica cu tine este detaşarea de ei. Pe pământ nu trebuie să fii ataşat sentimental de nimic. Rugăciunea la Stăpânul Compasiunii te va feri de suparae şi groază dincolo. Când defunctul va pătrunde în lumea de dincolo, va fi întâmpinat de o atmosferă terifiantă. Sfatul gurului este simplu: nu te înfricoşa căci toate acestea sunt rezultatul propriilor tale iluzii.

‘’Vei fi într-o lumină cenuşie, crepusculară, noaptea, ziua, în fiecare moment... Nu te înspăimântă, e propria ta iluzie. O densă şi teribilă confuzie se va ţese încontinuu în faţa ta şi din ea vor ieşi strigăte înfricoşătoare ca: "izbeste- ucide" şi alte ameninţări. Nu te speria de ele.’’

Ca şi în celelalte credinţe sunt prezente obstacolele sub forma prăpăstiilor. Însă, aici, ele au o natură diferită. Nu sunt nimic altceva decât mânia, cupiditatea şi prostia. Rugăciunea este şi aici cheia izbăvirii. Motivul rugăciunii este identic cu cel al credinţei europene în general, româneşti, în speţă.

Răsplata pentru cei care s-au consacrat cu sinceritate religiei este bucuria veşnică, plăcerea şi bună dispoziţie. Pedeapsa cea mai grea nu este pentru cei care au săvârşit o karmă rea, ci pentru acele fiinţe care nu au acumulat nici merite, nici rele karmice, pentru mediocri. Aceştia nu vor cunoaşte nici plăcerea, nici durerea, ci un gen incolor de prostie indiferentă. Ignoranţa eternă este chinul ce-l va resimţi în lumea de dincolo tibetanul care nu a respectat normele religioase.

Sfatul guru-lui pentru discipolul său este întotdeauna evitarea răului şi groazei.

7. Credinţa în viaţa de după moarte în Asia Centrală.

O înţelegere mai bună asupra credinţei în viaţa de dincolo de moarte în Asia centrală o vom obţine dacă aruncăm o scurtă privire asupra legendarului Zarathustra. Se spune că învăţătura sa era bazată pe cunoaşteri spirituale superioare, ce aveau să se transforme într-o religie care a dominat timp de un mileniu gândirea popoarelor din Iranul de astăzi şi ţările apropiate.

Menţionând vechea cunoaştere populară a existenţei sufletului şi după moarte, reformatorul iranian a fundamentat noua religie prin aceeaşi viziune a sensului şi a scopului vieţii omeneşti: ajungerea treptată a spiritului uman la nivelul unei fericiri superioare, mult diferită de ceea ce poate oferi trăirea pământească. Pentru atingerea acestui ţel, omul trebuia să se implice - prin liberul său arbitru- în lupta conştientă dintre facerea binelui şi principiul răului. Zarathustra promite mântuirea sufletelor pentru cei care aleg calea binelui. El introduce cunoaşterea cauzelor ce conduc la suferinţă umană: cei care au ales calea faptelor rele, trebuie să revină să le compenseze prin reîncarnări repetate. După moartea trupului, cei care au urmat calea răului, nu aveau dreptul să treacă peste Podul Djinvat, spre tărâmul fericirii, fiindcă spiritele divine făceau trierea sufletelor înainte de a ajunge la podul respectiv, prin urmare, cei răi trebuiau să revină în alte vieţi pământeşti, până la curăţirea propriilor suflete. Judecată este de prisos, uneori, având în vedere de această despărţire a bunilor de răi. Trecerea Podului este comparabilă cu o încercare iniţiatică, constituind în ea însăşi judecata. După o concepţie destul de răspândită, se consideră că podul se lărgeşte sub picioarele dreptului şi devine că tăişul unei lame când se apropie un necredincios.

Interesantă şi asemănătoare cu concepţia românească este temă întâlnirii cu Sinele. La români se consideră că decedatul va vedea ca într-o oglindă tot ce a săvârşit pe pământ. Asiaticii cred că în viaţa de după moarte are loc întâlnirea cu propriul suflet, Sinele propriu, care preexistă, dar care este în acelaşi timp rezultatul activităţii sale religioase de pe pământ. Sinele se înfăţişează într-o formă feminină, arhetipală, continuând să-şi păstreze o aparenţă concretă. Influenţa doctrinelor hinduse era evidentă şi în învăţătura nouă a lui Zarathustra, dar aşa cum s-a constatat peste tot, aceasta era însoţită de experienţele metafizice proprii ale iniţiaţilor şi ale iluminaţilor respectivi.

II.Viaţa de după moarte în folclorul românesc

În incursiunea făcută prin concepţiile câtorva popoare orientale asupra vieţii de după moarte, am regăsit motive, teme, practici comune sau asemănătoare cu cele din folclorul românesc, fiecare asemănare sau deosebire majoră fiind evidenţiată la momentul respectiv. Aceste puncte de contact între orient şi folclorul nostru constituie fundamentul pe care vom zidi concepţia românilor asupra vieţii de după mormânt. În capitolele următoare vom analiza perspectiva românească asupra vieţii de după moarte, pentru ca în penultimul capitol să conturăm structura lumii de dincolo, aşa cum apare ea în concepţia populară. Pornind de la cimitir, sicriu, casa mortului, ne vom uita apoi la practicile românilor din perioada înmormântării şi după, pentru a sesiza acele lucruri care trădează credinţa românilor în ceia lume. În acest sens, vom întreprinde o incursiune pe tot teritoriul României, temele principale analizându-le comparativ.

Locul de îngropăciune corect, în credinţă populară românească, este cimitirul, construit în jurul bisericii, în general. Cimitirul este satul morţilor. Cimitirul are o identitate a sa proprie, fiindcă este un loc în care vin oamenii, dar din cu totul alte motive decât cele pentru care se duc în alte părţi.

"Câtă lume mere-n ţară
De sărbători zâne iară
Dă din tine ţântirime
Cine mere nu mai zâne."

Cimitirul este o staţie terminus către care oamenii pleacă, dar de unde nimeni nu se mai întoarce. El este, prin esenţă, un mediu de trecere. Dacă interiorul şi stilul unei case reflectă procesul de reconstrucţie a valorilor şi a sinelui locuitorilor ei, moartea are ca efect o deconstrucţie radicală a sinelui şi a stilului de viaţă. În satul morţilor, toate casele sunt identice. În cimitir, indiferent de poziţia socială, sex sau alte standarde umane, toţi sunt la fel.

"Strange omul ca furnica
Când moare n-are nimnica.
Patru scânduri într-un cui,
C-atata-i averea lui."

În lumea morţilor nu există uşi sau ferestre care pot fi închise sau deschise, deoarece aici, interacţiunea socială a încetat. Comunicarea, elementul fundamental al culturii umane, devine imposibilă. Conversaţia, care sprijină viaţa umană, încetează. Viii rămân în afara lumii morţilor. Există totuşi o formă de comunicare, dar aceasta este mediată. Formele mediate de comunicare dintre cele două categorii - bocetele, pomenile, visele - sunt constituite şi dotate cu sens doar de către cei vii. Există unele păreri, şi acestea nu sunt puţine, conform cărora şi morţii pot comunica cu cei rămaşi pe pământ.

Pentru început, este necesar să amintim acele lucruri ce ţin de recuzita toaletei mortului şi anume, tăierea unor orificii, cu anumite rosturi rituale, în lada sicriului. Simeon Fl. Marian menţionează pentru Transilvania şi Bucovina datina "de-a se înfundă cu totul la picioare". De-o parte şi de alta a capului mortului se face câte o fereastră, în Bucovina, pentru că mortul să poată răsufla, să vadă mulţimea de oameni ce s-a adunat să-l petreacă, să le spună "ziua-buna". În Muntenia, ferestruica are rolul de a facilita auzirea sfaturilor ce i se dau şi de a determina broasca să între şi să ciupească de nasul mortului, pentru a grăbi putrezirea. Aceste interacţiuni subliniază relaţiile dinamice dintre vii şi morţi, în care cei dintâi, prin îndeplinirea unor sarcini, dau cinstea cuvenită morţilor. În acest mod se îmbină diverse practici precreştine şi credinţele creştine despre moarte şi suflet. După moartea cuiva, rudele de sex femeiesc (consanguine), jelesc mortul prin bocete. Bocetul este o obligaţie rituală, care trebuie respectată indiferent de circumstanţe. A nu boci mortul este un păcat. Una dintre cele mai rele ocări care poate fi îndreptată înspre cineva este: "să dea Dumnezeu să n-ai pe nime să te bocească." Limbajul bocetelor, în esenţă, se concentrează asupra dinamicii fizice şi emoţionale induse de moarte, şi asupra călătoriei ca modalitate de trecere din lumea viilor în cea a morţilor. Întotdeauna bocitoarele imploră cadavrul (înainte de îngropare) să se ridice şi să vorbească cu ele sau cu oricine altcineva. Dar aceste rugăminţi nu primesc răspuns.

Bocetele reamintesc circumstanţele specifice ale decesului, precum şi relaţia mort-bocitoare sau mort-comunitate, ele descriind lumea morţilor şi menţionând procesul putrefacţiei, procesul separării de această lume şi al încorporării în cealaltă. De asemenea. Bocetele facilitează comunicarea imaginară dintre vii şi morţi.

Crezând că morţii vorbesc între ei, cei vii mai cred de asemenea că toţi cei recent decedaţi, în calitatea lor de mesageri, pot transmite ştiri din această lume în cealaltă. Prezumţia implicită că morţii se interesează de cei vii, leagă în mod necesar viii de morţi şi atenuează realitatea rigidă a morţii. Astfel, prin bocete, femeile îl sfătuiesc pe cel pe cale de a fi îngropat, ce ar trebui să-i comunice lui X din partea lor sau a familiei. De obicei, o bocitoare îl va îndemna pe mesager să le relateze celorlati despre rudele lor rămase în viaţă, dar într-un mod care să nu le provoace îngrijorare:

"Cum îi rându p-aicea
Rându-i bun şi tăte-s bune
Doru lor ne duce-n lume.
Spune-i cât îi socoti.
Să vă puteţi hodini."

Deşi cei vii tânjesc după cei morţi şi le sugerează motivele pentru a se întoarce, ei ştiu că înapoierea nu va avea loc. Femeile bocesc pentru a-şi alina durerea şi recunosc că aceasta este funcţia rugăminţilor lor; cu siguranţă, nimeni nu a răspuns chemării de a se reîntoarce. Viii trebuie să îndure frustrarea eternei lor tăceri.

Moartea aduce cu sine multă durere. Ea nu îl afectează doar pe defunct, ci şi familia acestuia şi comunitatea în ansamblu. În studiile sale de teren, Gail Kligman a descoperit că în Maramureş, când o familie boceşte, se spune că ea "se cântă", ea cânta pentru sine însuşi, dar şi pentru alţii. Ea cânta despre moarte în mod general şi particular. Intensitatea manifestării subiective este prescrisă ideologic. Se consideră nepotrivită jelirea prea îndelungată şi manifestarea unei dureri neînfrânate la dispariţia copiilor mici sau a bătrânilor. Acest lucru este justificat de concepţia conform căreia copiii sunt îngeri fără de păcate, cei vii netrebuind să sufere excesiv la moarte lor. De asemenea, dacă se plânge prea mult, se crede că sufletul copilului se poate îneca în timpul călătoriei în rai, căci lacurile întâlnite în cale se pot revărsa datorită excesului de lacrimi. La celalat capăt al vieţii, bătrânilor "le-a sosit timpul". Cele mai dureroase morţi sunt ale celor aflaţi în floarea vieţii, persoanele aflate la vârsta căsătoriei sau care au copii încă nematuri.

Din categoria lucrurilor interzise în perioada doliului este dansul. În perioada doliului activ (un an), dansul este pedepsit cu iadul, unde diavolii dansează pe spatele celor care nu respectă interdicţia. Totuşi, în unele regiuni ale ţării, se practică jocurile de priveghi. Scopul acestor jocuri, după Aneta Micle, este nu numai practic, de a alunga somnul celor veniţi să privegheze, ci ele au şi o funcţie rituală, aceea de a marca, în cadrul ceremonialului o trecere, momentul despărţirii de cel mort. Aceasta este ultima petrecere a celui mort cu cei vii. Arnold Van Gennep identifică aceste jocuri la moartea unei persoane şi la populaţia kol din India, de unele ritualuri ale acestui popor ocupându-ne şi în capitolul precedent. Doliul este metoda de cinstire a morţilor. Pe parcursul funeraliilor, sufletul mortului veghează ca nimic să nu fie omis. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, se crede că sufletul s-ar întoarce şi i-ar pedepsi pe cei vii. Aici se regăseşte originea precreştină a fricii de strigoi, de vampiri. Pentru a evita nenorocirile, viii oferă pomană morţilor: mese comemorative, slujbe la biserică şi rugăciuni. Aceste acte de comunicare, simbolică bineînţeles, nu accentuează nimic altceva decât relaţiile sociale dintre vii şi morţi. Poporul român are înrădăcinată concepţia că până la Judecata de Apoi, morţii au nevoie de hrană. În acest sens, cei vii, rudele apropiate, refac periodic resursele celor morţi: pomenele, mesele comemorative. Mulţumescul la un dar primit este "fie de sufletul mortului", accentuându-se această idee a nevoii de hrană care este îndeplinită prin acest gest, mortul-călător fiind hrănit. Aceste mese comemorative au loc la trei zile, nouă zile, şase luni, un an şi de ziua morţilor. În această privinţă nu se acceptă un refuz la masa de sufletul mortului, deoarece mortul ar fi jignit printr-o neacceptare. Din cele mai vechi timpuri, faptul mâncării la aceeaşi masă, a fost simbolul unei relaţii prospere. Şi în acest caz, mesele comemorative menţin relaţiile dintre cei vii şi cei morţi, sunt indicele unei relaţii în cei mai buni termeni. Tot prin această comensualitate, oamenii încearcă să umanizeze lumea de dincolo. Un exemplu clar şi hazliu în acelaşi timp este următorul: cea mai de rău augur moarte este cea dintr-o zi de post: în eternitate, cei decedaţi vor avea parte numai de mese de post.

O altă modalitate prin care cei rămaşi în viaţă "îl ajută" pe cel decedat este postul pentru curăţarea păcatelor şi rugăciunea. Cei vii se roagă pentru păcatele celor morţi, dar cei din lumea de după moarte nu rămân niciodată datori. Când va veni rândul şi celor de pe pământ să treacă şi ei "dincolo", rugăciunile înălţate de datornicii lor, le va fi de mare ajutor. În opoziţie, neglijenţa din partea viilor în funeralii, va aduce răzbunare din partea morţilor. În astfel de situaţii, recent decedaţii creează dezastre în cele mai diverse forme în viaţa neglijenţilor, cea mai frecventă formă fiind boala. Dacă morţii nu sunt recompensaţi corespunzător, prin pomeni suplimentare, viii îşi compromit şansele de existenţă tihnită în lumea de dincolo. Privită din acest punct de vedere, comunicarea dintre cele două lumi dobândeşte un caracter de obligativitate, determinând consecinţe pozitive sau negative. Pomană reglează caracterul relaţiilor sociale, pacea între pământ şi cer, menţinându-i pe cei morţi în graţia lui Dumnezeu.

Din rândul simbolisticii funerare, este interesant de observat faptul că a visa mortul în perioada de doliu este un semn bun şi serveşte drept dovadă a persistenţei sufletului după moarte. În continuare vom analiza, pornind de la ideile durkheimiene, originea concepţiei că sufletul persistă şi după moarte, de aici putând trece uşor la ideile româneşti conform cărora există posibilitatea că mortul să se transforme în strigoi sau moroi.

Emile Durkheim, în cartea sa "Formele elementare ale vieţii religioase", căutând caracteristicile principale ale religiei elementare, analizează tot ceea ce este dincolo de religiile observabile. Astfel, el ajunge tocmai la această concluzie expusă mai înainte şi anume că, ideea de suflet ar fi fost sugerată omului din neputinţa de a-şi explica viaţa sa dublă, în stare de veghe şi de somn. Pentru omul primitiv, reprezentările pe care le are în timpul stării de somn ar avea, se spune, aceeaşi valoare: el le obiectivizează şi pe cele din starea de somn, văzând în ele imaginea unor obiecte exterioare cărora acestea le reproduc aspectul cu mai multă sau mai puţină exactitate. Dacă visează că a vizitat un loc necunoscut, el crede că într-adevăr a fost acolo. Însă, acest lucru ar fi fost posibil, doar dacă în el ar exista două fiinţe: corpul, culcat pe pământ şi care se trezeşte în acelaşi loc, şi cealaltă fiinţă, care, în acelaşi timp, s-a deplasat în spaţiu. Din această experienţă se degajă încetul cu încetul ideea că în noi există un dublu, un alt "eu", care, în condiţii determinate, are posibilitatea să părăsească organismul în care sălăşluieşte şi să hoinărească departe. Acest dublu reproduce firesc toate trăsăturile esenţiale ale fiinţei sensibile ce-i foloseşte drept înveliş dar, în acelaşi timp, se deosebeşte de ea prin mai multe însuşiri specifice: este mai mobil, deoarece este în stare să parcurgă în câteva clipe distanţe uriaşe, este mai maleabil şi fluid, fiindcă pentru a ieşi din corp trebuie să poată să treacă prin orificiile organismului (nasul şi gura). Dublul este văzut că şi material, dar mult mai subtil şi eteric decât avem ocazia să cunoaştem p

răspuns dat de ANA FLUERASU pe 6 aprilie 2014

Comentarii personale despre răspuns
Ioan Zah a spus pe 16 aprilie 2017Ana, multe rânduri, multe pareri, nimic ce poate fi dovedit. Omul este o forma a materiei in spatiu.. Ca orice forma de materie, dupa un timp se degradeaza si se transforma in altceva, in alta forma a materiei. Viata este o insusire a formei materiei pe care o reprezentam noi. Cum s-a dezvoltat o asemenea insusire nu se va sti niciodata.
Ioan Zah a spus pe 16 aprilie 2017Ana, multe rânduri, multe pareri, nimic ce poate fi dovedit. Omul este o forma a materiei in spatiu.. Ca orice forma de materie, dupa un timp se degradeaza si se transforma in altceva, in alta forma a materiei. Viata este o insusire a formei materiei pe care o reprezentam noi. Cum s-a dezvoltat o asemenea insusire nu se va sti niciodata.
Adaug comentariu despre răspuns
incorect0
corect0

Există viaţă după moarte?

Dacă vorbeşti cu un prost îi spui că există.

Dacă vorbeşti cu o persoană cultă îi explici că şi noi suntem o formă a materiei din Univers, dar materia are un ciclu de existenţa după care se degradează şi se transformă în alt fel de materie.

Dacă nu prea înţelege îl întrebi dacă ştie să definească termenul de viaţă şi de moarte.

Dacă nu ştie să definească aceste două noţiuni, închei discuţia că să nu te enervezi.

Dacă dă un răspuns cât de cât inteligent, îţi dai seama că ştie dacă există viaţă după moarte.

răspuns dat de Ioan Zah pe 8 aprilie 2017

Adaug comentariu despre răspuns
incorect0
corect0

Biblia!

răspuns dat de doriy58 pe 14 septembrie 2014

Adaug comentariu despre răspuns
incorect0
corect0

Cred că cea mai veche atestare a ideii că există viaţă după moarte o găsim în Biblie, în cartea Genezei, la capitolul 5, versetul 24: "Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu".

răspuns dat de mistique pe 11 iulie 2014

Adaug comentariu despre răspuns
incorect1
corect0

De când oamenii gândesc mai abstract.

răspuns dat de Nastase Mihail pe 1 august 2014

Adaug comentariu despre răspuns
incorect1
corect0

Trecerea în nefiinţă înseamnă încheierea unui ciclu... urmează reîncarnarea, deci începerea unui nou ciclu... de o atestare nu cred că se poate afirma pentru că existenţa vieţii după moarte este o opinie exprimată de cei care au studiat viaţa după moarte... dovezi concrete nu au fost aduse la cunoştinta omenirii... numai păreri, numai opinii... numai concluzii în urma unor experienţe trăite de oameni dar fără a putea fi dovedite prin ceva concret, real, palpabil... de fapt este imposibilă o dovada palpabilă...

Vezi

răspuns dat de Lorelei pe 23 iulie 2014

Comentarii personale despre răspuns
Lorelei a spus pe 23 iulie 2014toţi ne naştem egali... depinde de capacitatea fiecăruia cum evoluează pentru că informaţiile stocate în noi trebuiesc permanent folosite în favoarea fiecăruia... viaţa şi moartea este o un ciclu repetativ până la un anumit punct... întrebarea ar putea fi pusă: când şi ce anume întrerupe repetarea ciclului reîncarnărilor... este o opinie/părere personală...
Adaug comentariu despre răspuns
incorect1
corect0

Răspunsul este simplu: există viaţă după moarte! Mă pot da exemplu pe mine că şi eu am trăit o poveste similară: eram pe masa de operaţie (o operaţie penibilă de apendice), mi s-a administrat o doză de anestezic, care nu şi-a făcut efectul la mine. După o oră m-am trezit din anestezie, eu încă eram pe masa de operaţie, doctorul se chinuia să-mi găsească apendicele, care era ascuns după intestinul gros. Începusem să ţip că mă doare şi că mă enervează că-mi umblă în partea dreaptă. Acesta i-a spus doctoriţei anestezist să-mi mai administreze o doză de anestezic, jumătate din cantitatea administrată, aceasta fiind fatală pentru mine, am intrat în stop cardio-respirator, şi, atunci am observat că mă detaşez de corp, privindu-mă pe mine şi pe asistenţi + doctori, pe mama mea pe hol cum plângea, pe lumea din salon, apoi, intrasem într-un tunel unde am observat o lumină albă, acolo se afla bunica mea, pe care îmi doream a o îmbrăţişa, iar aceasta m-a rugat să mă întorc, că mama are nevoie de mine şi că, de moarte nu o să scap, o să am o viaţă frumoasă şi o familie reuşită! Cam atât!

răspuns dat de AlexysDracullRVTepes pe 22 mai 2014

Comentarii personale despre răspuns
Lucian Velea a spus pe 22 mai 2014Interesant, dar în ce fel este aceasta "cea mai veche atestare a ideii că ar exista viaţă după moarte", după cum spune întrebarea?
Adaug comentariu despre răspuns

Poţi completa acest formular fără să te autentifici, dar în acest caz nu poţi beneficia de toate facilităţile acestui site.

Autentificare utilizator: Este recomandat să te autentifici, pentru a putea beneficia de toate facilităţile acestui site. Pentru aceasta, poţi folosi contul pe care îl ai deja în reţelele sociale.

Autentificare

Utilizator ocazional:

Întrebări similare

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

Cum putem şti dacă într-adevăr există viaţă după moarte? (4 răspunsuri)

întrebare pusă de Anamaria Popa pe 25 martie 2015

Mai multe întrebări despre spiritualitate, viaţă...

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

Se vorbeşte undeva în teologia creştină despre ce se întâmplă cu sufletul animalelor după moarte? (4 răspunsuri)

întrebare pusă de Lucian Velea pe 27 aprilie 2015

Mai multe întrebări despre animale, creştinism, religie...

clic pentru a comuta interesul tău faţă de răspuns1

Este etic ca jurnalele unei personalităţi să fie publicate după moarte, dacă nu şi-a exprimat vreo dorinţă în acest sens? (3 răspunsuri)

întrebare pusă de Lucian Velea pe 25 aprilie 2014

Mai multe întrebări despre etică...